De ce un preşedinte-jucător la şefia FRF

În mai puţin de o lună, vor fi organizate alegerile pentru preşedinţia Federaţiei Române de Fotbal, practic, primul scrutin pe care nu-l va mai câştiga Mircea Sandu de când s-a înscăunat în fruntea Sportului-Rege de la noi, în august 1990.

Se încheie astfel o epocă pe care s-ar cuveni să o caracterizăm la retragerea lui Mircea Sandu, până atunci reţinând că a fost perioada în care, cum-necum, reprezentativa a obţinut cele mai bune rezultate din istorie.

Favoritul cursei e Gică Popescu, desemnat succesor de conducerea actuală a federaţiei, talonat de outsideri (aşa cum a fost chiar Baciul, în alegerile pierdute, la un scor neaşteptat de strâns, în faţa Naşului) ca Vasile Avram şi Răzvan Burleanu.

În plină campanie electorală, în care se vociferează în buna tradiţie românească dezbătându-se omul şi nu ideea, pare să se insinueze tot mai mult premisa potrivit căreia n-ar fi musai ca viitorul preşedinte să fi fost jucător de seamă. Pasămite e mai important ca el să fie un manager capabil, adaptat la noile vremuri, care să scoată fotbalul românesc din marasmul de azi. Perfect de acord, cu condiţia să nu uităm disciplina care reprezintă obiectul muncii la forul unde sunt organizate alegerile.

Neted spus, vorbim despre fotbal. Nu mini-fotbal, nu futsal, nu cum se va fi abreviind fotbalul jucat în curte. Iar fotbal, la cel mai înalt nivel, a jucat, dintre cei amintiţi mai sus, doar Gică Popescu. Nu l-a fluierat sau fluturat, precum Tata şi Fiii din familia Avram, ci l-a practicat. Iar când a făcut-o, n-a fost nevoie ca tăticul să schimbe baremul de înălţime ca să intre şi ăia micii ai lui Avram. Încă de la început, s-a descurcat pe cont propriu. El, Popescu, presupusa marionetă de azi, candidatul manipulabil în ochii celor care au bafta de a fi în aceeaşi cursă cu un om de o asemenea notorietate, s-a luptat singur, când în România nu era democraţie şi în fotbal nici atât, cu Steaua. Când aceasta era greu de înfrânt în teren şi aproape imposibil în culise. Şi, totuşi, i-a rezistat, ba chiar a păcălit-o şi a evadat. A fost manipulat atunci? Nici măcar de către cei care îi erau aproape şi îi sprijineau necondiţionat dârzenia – de la părintele său până la Ţâcă Zamfir ori Traian Ştefănescu.

Membru cu drepturi depline în «Generaţia de Aur» a fotbalului românesc, Gică Popescu a fost şi unul dintre acei jucători foarte rari care contrazic imaginea tipică a fotbalistului leu în ţară şi mieluşel afară.

Sigur că această sfidare a familiei Ceauşescu şi a sistemului (obişnuiesc să recitesc povestea, aşa cum a fost, în volumul „Viaţa mea“ de Daniel Nanu), episod unic prin amploare şi deznodământ în fotbalul nostru, nu-l face invulnerabil pe candidatul Popescu. Dar nici să-i găseşti vreo vină că a fost mare jucător! Şi a fost, aşa cum scriam cu cinci ani în urmă şi nu reneg nicio silabă de atunci: „Membru cu drepturi depline în «Generaţia de Aur» a fotbalului românesc, pe care l-a slujit mai mult decât sârguincios la trei Campionate Mondiale şi două europene, Gică Popescu a fost şi unul dintre acei jucători foarte rari care contrazic imaginea tipică a fotbalistului leu în ţară şi mieluşel afară. A răzbit unde alţii au eşuat ‒ în Anglia nu s-a făcut de baftă precum Ilie Dumitrescu şi Florin Răducioiu, nici în Olanda n-a fost ca Mugur Guşatu, care se plângea că antrenorul îl favoriza pe unu’, Van Nistelrooy. În Spania, pe lângă faptul că şi-a trecut Cupa Cupelor în palmares, a cucerit banderola de căpitan şi respectul vestiarului de la Barcelona. Care, atunci şi acum, înseamnă mai mult decât un club. În Turcia, cu Galatasaray, a luat Cupa UEFA, performanţă care nu devine perisabilă nici măcar după ce competiţia şi-a schimbat atât numele, cât şi formatul. Pe scurt, cumnatul lui Gică Hagi a fost un fotbalist de toată isprava.“

Fireşte, acestea sunt mai mult argumente ale suporterilor, dar nu aceştia vor vota, pe 5 martie, ci oamenii de fotbal. Să fie aceştia mai sensibili la tupeul tânărului Răzvan Burleanu? La manifestul acestuia de pe un site obscur (poartă numele său), intitulat „Vreau o Românie fără Kassai!“? Să nu-i deranjeze că acest enunţ aduce izbitor cu scandarea „afară cu ungurii din ţară“, ceea ce nu-i face cinste unuia care se făleşte că a trecut pe la Administraţia Prezidenţială ‒ Departamentul pentru minorităţi naţionale? Să prefere electoratul cu drept de vot un posibil fost căpitan în echipa băieţilor cu ochi albaştri, Vasile Avram, unui căpitan român de la Barcelona, performanţă neegalată şi inegalabilă? Îi recomandă trecutul managerial pe Vasile Avram, Răzvan Burleanu şi cine o mai fi, de la Marcel Puşcaş şi Octavian Popescu până la Sorin Răducanu, în detrimentul şcolii de fotbal conduse de Popescu?

Mai degrabă, simt nevoia să-l citez pe Cătălin Tolontan, „nu pentru că are pile va câştiga Gică Popescu. Ci pentru că i-a venit rîndul. În fotbal, «a-ţi veni rândul» înseamnă o combinaţie nedetectabilă de justeţe, şansă şi comerţ la ceas de seară. E timpul lui! E vremea“. Adaug că, dacă s-a descurcat ca jucător, se va descurca şi ca preşedinte-jucător. Veţi spune că sintagma asta cu „preşedinte-jucător“ aminteşte prea pregnant de Traian Băsescu şi n-are rost să amestecăm lucrurile. Perfect adevărat, deşi, când vine vorba despre alegeri, e bine să arunci o privire şi la cel care le-a câştigat pe toate.