Euro 2016: lecţia de civilizaţie

Campionatul European de Fotbal din Franţa a fost comentat şi analizat în fel şi chip, mai puţin în ceea ce constituie esenţa sa.

Indiscutabil, un campionat de fotbal este, înainte de toate, un campionat de fotbal. Se joacă meciuri, se marchează şi se primesc goluri, există învingători şi învinşi, iar la final o echipă iese campioană. Se înfruntă jucători, antrenori, planuri tactice, se înregistrează realizări tactice sau, dimpotrivă, gafe şi erori.

Dacă ar fi doar atât, însă, fotbalul nu ar fi nicidecum Sportul-Rege şi nu ar antrena mulţimile impresionante de oameni (şi de pasiuni) pe care le antrenează acum. La o adică, ar putea fi înlocuit şi cu un joc video.

Campionatele europene şi mondiale, mai mult decât orice altă competiţie fotbalistică, evidenţiază natura profundă a acestui sport şi explică de ce el a devenit o adevărată religie a lumii moderne. De ce stârneşte pasiuni atât de puternice şi, nu în ultimul rând, de ce galvanizează mase uriaşe de oameni, pe care nici o altă manifestare a spiritului uman nu-i mai adună împreună.

Pentru că fotbalul, mai ales la asemenea campionate mondiale şi europene, este un spectacol al geniului uman şi, în acelaşi timp, al civilizaţiei.

Iată, ediţia din 2016 are loc în Franţa, la numai un an de la marile atentate islamiste de la Paris şi la câteva luni după cele de la Bruxelles. Manifestări ale barbariei contemporane, aceste atentate au făcut să planeze mari semne de întrebare asupra desfăşurării campionatului. S-a crezut că măsurile de securitate vor crea grave probleme de acces pe stadion sau că riscurile de atentate vor descuraja spectatorii. Au existat chiar dubii că forţele de ordine vor reuşi să gestioneze situaţia: scepticii au crezut, poate, că Franţa sau UEFA vor anula campionatul.

Nu s-a întâmplat, din fericire, deloc aşa. Campionatul European de Fotbal 2016 este o sărbătoare a sportului şi - dincolo de regretele învinşilor - o imensă bucurie colectivă. Se înfruntă nu echipe, nici ţări, ci şcoli de fotbal şi culturi ale sportului. Unele pun accentul, ca întotdeauna, pe fantezie şi inspiraţie, altele, pe muncä şi rigoare, altele, pe îndrăzneală şi luciditate tactică. Nou-veniţii au încercat să impresioneze, selecţionatele galonate, să confirme. Au existat surprize (citeşte: selecţionate care s-au auto-depăşit) şi decepţii (cea dintâi: România).

S-a văzut, încă o dată, că sportul este capabil să îi aducă pe oameni împreună, în bucurie ca şi în tristeţe, făcându-i să se exprime mai frumos şi mai profund decât manifestaţile de protest sau, Doamne fereşte!, războaiele.

S-a văzut, în ce ne priveşte, şi că şmecheria şi permanenta încălcare a regulilor nu duc nicăieri. Că am transformat fotbalul românesc într-un amărât de atelier meşteşugăresc, când toţi ceilalţi (chiar şi Ungaria, chiar şi Albania!) sunt la nivel de industrie. Şi, în fine, că Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă, iar talentul înnăscut, dar neformat, nu are nici o şansă în faţa şcolilor de fotbal.

Am mai spus-o, fotbalul nu e doar o lecţie de viaţă, ci şi una de cultură. La care cei ce chiulesc sunt drastic penalizaţi.