Sport

articolul anterior articolul urmator

Fotbal cu secante şi tangente

0
2 Jul 2012 20:00:04
Autor: adevarul
Spania este din nou campioană europeană
Spania este din nou campioană europeană

Euro 2012 a stins lumina şi s-a dus la culcare. Cu ce am rămas în urma acestui turneu final?

Ecartul de civilizaţie

Experimentul Polonia - Ucraina, pus la cale în laboratoarele UEFA, a fost doar parţial o reuşită. În ciuda investiţiilor masive - atât bani europeni, cât şi resurse proprii (Polonia - 28 de miliarde de euro, Ucraina - 4 miliarde de euro), Euro 2012 a semănat cu un copil născut prematur, arătând că ţările provenite din fostul bloc comunist mai au nevoie de ani buni ca să-şi construiască o infrastructură propice, în general, normalităţii şi, în special, oganizării unor evenimente de asemenea anvergură. Dacă stadioanele au trecut peste ştachetă, transportul, cazarea, posibilităţile de agrement şi preţurile, mai ales în Ucraina, au relevat că ecartul de civilizaţie nu putea fi surmontat cu driblingurile întârziate şi pasele lungi ale francezului Michel Platini, şeful neliniştit al UEFA.

Cel mai frumos meci

Fotbalul a fost, din fericire, imun la tribunele mai goale, adesea, decât blondele din grupul "Femen", care protestau, în Kiev, la adresa prostituţiei. A fost, mai întâi, Danemarca, învingătoare a Olandei, amintind, pentru scurtă vreme, de echipa care şi-a părăsit şezlongurile în 1992 pentru a da de pământ, în finală, cu Germania, campioana mondială. A fost apoi Rusia, care accelera ca "Sbornaia" lui Oleg Blohin, pentru a sucomba imprevizibil în faţa Greciei. Da, a Greciei, o ţară care şi-a dat jos perfuziile puse de doctorul german. Pe care, într-un amestec de ingratitudine şi mândrie, pacienţii din salonul lui Karagounis au încercat să-l sfideze, cu un strigăt de disperare: "Decât să trăim conectaţi la aparate, mai bine să murim pe mâna noastră". Ne amintim cu plăcere de talentul inepuizabil al bandei lui Slaven Bilici, risipit, ca de fiecare dată, în pătrăţelele albe şi roşii ale integramei croate.

Şi Anglia a lăsat urme în memoria afectivă a lui Euro 2012, aşa sfâşiată de accidentări cum a fost. Carroll, Welbeck şi Walcott ne-au dăruit poate cel mai frumos meci de la Euro, 3-2 cu Suedia, pentru a pierde apoi, în picioare după patru reprize, sfertul de finală cu Italia reinventată de Cesare Prandelli. O Italie care n-a mai atacat aşa de pe vremea lui Roberto Bettega şi a lui Renato Zaccarelli, la Mondialul din 1978. Peninsularii au avut, dincolo de un selecţioner inventiv, un jucător fără de care Euro 2012 ar fi fost, cu certitudine, mai anost: Andrea Pirlo. Mijlocaşul descoperit de Mircea Lucescu în Serie C2, la începutul anilor '90, i-a conferit Italiei, deopotrivă, forţă şi aristrocaţie.

La capăt de linie

Am lăsat Spania la urmă. Ceea s-a întâmplat duminică seară la Kiev pare desprins din peisajele suprarealiste ale lui Pablo Picasso. Spania n-a izbutit doar o tripletă fără precedent (Euro 2008, Mondialul 2010, Euro 2012), ci a lăsat fără voce o planetă întreagă. 4-0 cu Italia înseamnă că o naţională cu un portar, cu 10 jucători de câmp şi fără vârf de atac a adus fotbalul la capăt de linie. Vincente del Bosque a reuşit mai mult decât Josep Guardiola, pentru că a avut sarcina ingrată să îmbine modulele FC Barcelona şi Real Madrid, pe care a grefat, din când în când, alte piese remarcabile - Fernando Torres, Jordi Alba sau Juan Mata -, fără ca organismul să respingă transplantul.

Seducţie şi otravă

Jocul Spaniei e un amestec de nebunie, misticism, erotism, geometrie şi pragmatism - cum se explică, altfel, faptul că, la 2-0, ibericii atacau furibund, iar Italia era prizonieră pe cei 30-40 de metri de propria poartă? Pasele spaniolilor au ceva din tandreţea tangentei, fermitatea secantei şi perfecţiunea bisectoarei, o ţesătură seducătoare pentru public şi otrăvitoare pentru echipa care, conştient sau nu, şi-a asumat postura de adversar. Istoria nu ne ajută să găsim precedente. A fost Uruguay, campioană olimpică (1924 şi 1928) şi campioană mondială (1930), dar fotbalul de-atunci era romantic precum călătoria de o lună de la Genova la Montevideo, la bordul pachebotului "Conte Verde", de unde n-a lipsit România lui Rudy Wetzer. A mai fost Ungaria 1954, pe care mulţi o socotesc cea mai ofensivă echipă din lume, dar care n-a reuşit, după un devastator 8-3 în grupă cu Germania Federală, să câştige şi finala în faţa aceluiaşi adversar (2-3), la Mondialul elveţian. În fine, Olanda 1974-1978 a brevetat fotbalul total, dar, vai, a ratat ambele finale mondiale disputate (1-2 cu Germania şi 1-3 cu Argentina). Ar mai fi Brazilia, dublă campioană mondială în 1958 şi 1962, dar viteza fotbalului de-atunci rivaliza cu cea unei promenade de seară.

Un articol de ziar din 1978

În 1978, când Spania lui Asensi şi Pirri părăsea Campionatul Mondial, jurnaliştii de la publicaţia argentiniană "Clarin" scriau în semn de omagiu la adresa unei echipe care desenase frumos în timpul competiţiei - "Tocmai ne părăseşte campioana mondială 1982", aluzie la calitatea de gazde a ibericilor la următoarea ediţie a turneului final. Spania n-a câştigat în 1982, nefăcând altceva decât să amâne cu 30 de ani momentul de glorie şi de nebunie.

La finalul lui Euro 2012, am putea lua exemplul gazetarilor de la "Clarin" şi am putea afirma, probabil fără riscul de a greşi, că tocmai ne-am despărţit de campioana mondială din 2014. Pentru că, la cum joacă Spania, singurii adversari care i-ar putea pune probleme ar fi eventual cei sosiţi din Alpha Centauri sau Andromeda.


Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările