FOTO Campioni la escaladă. Tibi şi prietenii lui se caţără peste tot
0
Tibi e cel mai mic membru al Lotului Naţional de Escaladă pentru copii, are câteva medalii naţionale câştigate şi, împreună cu colegii săi mai mari, de 10-13 ani, se pregăteşte de prima mare competiţie internaţională de anul acesta. Într-o seară de antrenament, puştii le-au explicat reporterilor „Adevărul“ trucurile pentru a deveni căţărători experimentaţi
Într-o sală cu toţi pereţii înalţi până la 10 metri, acoperiţi de nişte pietre colorate de toate dimensiunile, şase copii îmbrăcaţi în tricouri identice, albastre, fac exerciţii de gimnastică. Încep cu fandări, genuflexiuni, îşi scutură mâinile şi picioarele şi, din când în când, îşi ridică privirile până la cel mai înalt punct al încăperii.
E miercuri seara, asta înseamnă pentru ei o nouă zi de antrenament la clubul de escaladă şi bouldering „Carpatic“ din Bucureşti. Unii vin aici de şase ani. Cunosc pereţii ăia, cu toate imperfecţiunile lor, cu toate „pietrele“ colorate, mai bine decât conjugarea primelor verbe în limba engleză. Sunt micuţi, plini de energie şi se pierd printre picioarele oamenilor mari care vin, de asemenea, la căţărat. „Ţine-te bine! Pune piciorul pe priza verde!“, strigă deodată unul dintre puşti la o femeie de peste 30 de ani, prinsă în frânghii şi cocoţată la 3 metri înălţime. Cine sunt copiii aceştia şi cum de le dau ei lecţii celor mari?
Un sport „mai altfel“
Tibi, Andrei, Darius, Cristi, Ariana şi Rareş fac parte din Lotul Naţional de Escaladă pentru copii. Vin de patru ori pe săptămână la antrenament pentru că, în primul rând, le place, dar şi pentru că se pregătesc de cea de-a cincea ediţie a Trofeului Internaţional Carpatic - Dificultate şi Bouldering. TIC este singura competiţie internaţională de escaladă din România dedicată exclusiv copiilor. Pe 2 şi pe 3 aprilie, se vor întrece cu alţii copii din România, Bulgaria, Ucriaina şi din Serbia. Doar Rareş nu va mai putea participa anul acesta pentru că, de curând, a împlinit 14 ani şi nu există o competiţie pentru categoria lui de vârstă. L-ar fi făcut fericit o medalie între toate simulările şi meditaţiile pentru examenul de capacitate, dar se mulţumeşte şi când reuşeşte să-şi depăşească colegii. Doar are şase ani de experienţă!
Sunt patru săli de escaladă şi bouldering în Bucureşti, iar pereţii lor – tot mai plini de oameni. Bogdan Dudău, fostul preşedinte al Federaţiei Române de Alpinism şi Escaladă şi antrenorul lotului naţional pentru copii, spune că, la escaladă, cel mai des vin pasionaţii de trasee montane, dar mai sunt şi cei care, din dorinţa de a face mişcare, vor să încerce şi un sport „mai altfel“. „La copii e mai simplu: părinţii îi aduc pentru că, atunci când sunt mici, au tendinţa să se cocoaţe peste tot. Dar, odată ce vin, descoperă că există o spaimă – le e teamă de înălţimi mari, le scapă piciorul de pe o priză şi se panichează“.
„În casă m-am căţărat peste tot mai puţin în tavan“
E doar o noţiune de timp până ce copiii devin expansivi şi deprind tehnica. După două-trei şedinţe, copiii capătă curaj, încredere în ei, învaţă să reacţioneze repede când iau o decizie pentru că au acest scop comun: să ajungă cât mai sus.
La escaladă, corpul copiilor se dezvoltă armonios, ei prind forţă, rezistenţă, flexibilitate şi coordonare în mişcări. În plus, capătă curaj şi încredere în ei. Bogdan Dudău antrenorul Lotului Naţional de Escaladă
Tibi are 8 ani şi este cel mai mic sportiv din lotul naţional. Are deja două medalii – locul II şi locul III – , câştigate la competiţii naţionale şi-i place să se caţere peste tot. „În casă m-am căţărat peste tot, mai puţin în tavan“, şi nu e de mirare de ce i se spune Tibi CaţărăTot. Până acum, a urcat de două ori pe Moldoveanu, cel mai înalt vârf muntos din România. Prima dată – când avea 6 ani şi apoi la 7 ani. Cursurile de escaladă, spune el, sunt cel mai frumos cadou pe care i l-au făcut părinţii. Îi place când reuşeşte să termine un traseu greu, care înseamnă, în principiu, distanţe lungi între prizele mai greu de apucat.
Când a venit la escaladă pentru prima dată, Tibi a plâns de teamă, spune tatăl lui, Valentin Ţintea. Apoi a învăţat singur când avea antrenament şi-i amintea şi lui. Tătăl l-a adus la clubul Carpatic din dorinţa de a-i face o ocupaţie în afara şcolii şi pentru a-i înlocui timpul pierdut pe tabletă cu o activitate mai sănătoasă. Aici, Tibi s-a împrietenit foarte bine şi cu Dor Geta Popescu, alpinista în vârstă de 12 ani, care în februarie a stabilit un nou record mondial, urcând vârful Aconcagua din Argentina, de 6.960 de metri înălţime. Spune entuziasmat că a fost chiar la ziua ei de naştere, adică cu cortul pe Cheile Râşnoavei. Asta şi-a dorit Geta de ziua ei.
Lecţia lui Cristi, 13 ani, despre căţărat
Cei mai mulţi dintre copii aleg ca hobby escalada pentru că-şi amintesc de momentele când erau tot timpul agăţaţi prin copaci sau chiar şi în casă, pe tocul uşii, de unde s-au ales cu piciorul luxat. Părinţii îi aduc, iar ei nu vor să mai plece. Tatăl lui Andrei, în vârstă de 9 ani, spune că pasiunea fiului său pentru escaladă a crescut natural, nu l-a adus forţat. „Andrei e ca un titirez şi când spune o poezie, aşa că m-am gândit că i-ar prinde bine să facă mişcare în mod organizat. Iar la escaladă i-a plăcut cel mai mult – e al treilea an când vine în fiecare săptămână“, explică bărbatul.
Unii dintre ei, mai nou veniţi în echipă, au fost ambiţionaţi şi de Cristian, în vârstă de 13 ani. Cristi are cele mai multe medalii câştigate la concursuri şi e „căţărător“ de şase ani. L-a urmat şi fratele lui, Darius, despre care recunoaşte – dar numai şoptit la ureche – că e mai talentat decât el.
Şi, totuşi, ce ar trebui să ştie un copil sau orice adult care vine pentru prima oară la escaladă? Ce învaţă? Cum reuşeşte să nu-şi rupă vreun picior? „Tehnica e foarte importantă. Trebuie să ştii cum să te poziţionezi pe prize. Unii cred că a te prinde de prize e ca atunci când te urci în copac. Escalada e mult mai dificilă, pentru că trebuie să ai un plan în cap. Să ai idei! Sunt prize care au adâncituri, altele pe care le poţi prinde cu o falangă şi mai sunt şi cele pe care le ţii „pe înţepate“, doar le ciupeşti. Atunci trebuie să ai multă grijă cum le alegi. E foarte important şi să fii foarte concentrat şi să ştii că niciodată, dar niciodată!, nu trebuie să te dai jos pentru că «Ah, m-am lovit la unghiuţă!»“, e tot ce trebuie să ştim de la Cristi, 13 ani.
Escalada în sală, mai sigură decât badmintonul
La primele cursuri, copiii erau susţinuţi de frânghii, acum antrenamentele le fac în sala de bouldering. Sunt profesionişti. Stau aliniaţi unul lângă celălalt şi-şi aşteaptă rândul la perete când vreun coleg greşeşte şi pică pe saltea. Au învăţat, cu ajutorul antrenorilor, cum trebuie să cadă, ca să nu se alegă cu piciorul sau mâna în ghips a doua zi. Oricum, au fost rare astfel de întâmplări.
De pildă, concluzia unui studiu „Wilderness & Environmental Medicine“, realizat în 2013 în Germania, după cinci ani de monitorizare a accidentelor care se produc în sala de escaladă, a fost că acest sport este mai sigur decât badmintonul şi mult mai sigur decât sporturile de contact. Doar 30 de uşoare accidente în cinci ani. În rest, julituri, un deget sucit, de care-şi amintesc copiii, sunt doar urme lăsate de anii de performanţă, dar niciunul nu s-a plâns.
Ce-şi doresc căţărătorii să devină când vor fi mari
Escalada nu este considerată probă olimpică, însă se află pe lista scurtă a sporturilor care ar putea fi incluse în programul Jocurilor Olimpice de la Tokyo din 2020, pe lângă baseball/softball, karate, skateboard şi surfing. Totuşi, niciunul dintre copiii din lotul naţional nu şi-a propus încă să ajungă vreun meseriaş de talie mondială. Tibi vrea să devină inginer de tren, pentru că a construit acasă două din Lego, Rareş nu s-a gândit ce vrea să fie când va fi mare, dar, pe termen scurt, speră să intre la Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai“. Iar Cristi... Lui Cristi îi place să gătească. „Ce-ţi place să faci?“, întrebăm amuzaţi. „Cel mai mult… tocană de mazăre. Mamă, îmi place aşa mult!“ „Nu credem că ştii să găteşti aşa ceva!“ „Cu făină şi cu smântână! Iese foarte bună“, şi începe să explice reţeta pas cu pas, în timp ce colegii lui strâmbă din nas şi pleacă spre panourile de bouldering.
Se scurg două ore în care cei mici au încercat câteva mişcări ale eroului lor preferat, Spiderman, dar, în realitate, au învăţat, agăţaţi de prize, să-şi ţină atent corpul în aer şi să ajungă, de câteva ori, la punctul cel mai înalt al încăperii. Nici după antrenament nu se termină „distracţia“ copiilor. După ce au urcat şi au coborât de atâtea ori pe pereţi, după ce şi-au udat bine tricourile, privim această secvenţă: afară e întuneric, plouă, iar în timp ce-l aşteaptă pe tatăl său, Tibi e cocoţat pe rastelul de biciclete şi face echilibristică într-un picior. Cât p-aci să alunece printre fiare...
Se încarcă comentariile...
