INTERVIU Copilăria lui Ilie Năstase, distrusă de marele jaf de la BNR, din 1959
0
Pe 28 iulie 1959, tatăl marelui tenisman cădea victimă în cel mai mare jaf din perioada comunistă. Şase persoane înarmate l-au deposedat pe Gheorghe Năstase de 1.686.000 de lei. Ilie, atunci în vârstă de 13 ani, a trăit tragedia încarcerării şi torturării nedrepte a părintelui său.
În timp ce acordă acest interviu, Ilie Năstase învârte tot timpul pe masă, de colo-colo, o minge de tenis roasă, vai de capul ei. Suntem în academia lui de tenis, ascunsă în spatele uriaşelor clădiri de birouri răsărite între Calea Floreasca şi Barbu Văcărescu. La fel ca acum 40 de ani, când pe teren alterna lobul cu slice-ul, Nasty e imprevizibil şi când vorbeşte: acum despre securişti, comunişti şi Iliescu, un pic mai încolo despre miile de femei din viaţa lui şi despre maşinile pe care le-a condus. Dacă nu era mingea cu care se tot juca pe masă, poate că am fi uitat că îl avem în faţă pe unul dintre cei mai mari tenismani din istoria acestui sport. Ilie nu prea vorbeşte despre chestiile astea.
„Weekend Adevărul“: Cum a arătat copilăria lui Ilie Năstase?
Ilie Năstase: Dacă te naşti lângă un club ca ăsta (n.r. – interviul are loc la Academia de Tenis Ilie Năstase, fosta bază sportivă Voinţa) e un avantaj. Aveam terenul de tenis în faţa casei, trebuia să îl traversez tot timpul.
V-aţi născut în 1946, imediat după război.
Da. Sus, acolo, chiar în Progresul, la Spitalul Panduri, care era gard în gard cu casa noastră. Acolo m-am născut. Acolo erau şi terenuri de tenis, era un deal acolo unde e acum Marriott.
În perioada aceea, în care România era devastată de război şi de schimbări, mai avea lumea timp şi chef de tenis?
A fost perioada foametei atunci. Noi am avut noroc, pentru că frate-meu mai mare, Costică, era la Steaua –
CCA pe atunci – şi ne mai aducea şi nouă mâncare de-acolo. Clubul era tot acolo, pe 13 Septembrie. Mai trecea şi domnul Vijoli (n.r. – Aurel Vijoli, guvernator BNR între 18 noiembrie 1947 şi 5 martie 1952), ne ajuta şi el, ne dădea câte ceva... Ne-am descurcat. Apoi, noi aveam animale, aveam capre...
Stăteaţi la casă.
Da, da! Unde se ţine acum turneul de tenis (n.r. – la Arenele BNR), unde este VIP-ul, aveam noi casa. La cinci metri. În spate era o piscină, ştrandul Bragadiru, voi nu l-aţi apucat, unde e acum MApN-ul. Era cel mai mare ştrand din Bucureşti.
„Pe taică-meu l-au bătut de l-au înnebunit“
Aveaţi o familie înstărită?
Nu! Taică-meu lucra la Banca Naţională. Întâi a fost poliţist, apoi a lucrat ca şi colector de bani. Prin ’59 s-au furat nişte bani, unii au dat lovitura, au atacat şi au spart o maşină care transporta bani. Taică-meu era colector la acel transport. El colecta banii şi îi aducea jos, unde-l aşteptau şoferul şi poliţistul.
Se face un film acum despre acea poveste!
Da, se face. Eu eram mic atunci, aveam 13 ani. Tata a stat şase luni la puşcărie.
Pentru ce vină?
N-avea nicio vină, dar trebuia să-i găsească pe unii vinovaţi, aşa era pe timpul ăla, dacă nu-l găseau pe ăl vinovat, îl găseau pe un nevinovat. Cred că şoferul sau poliţistul a şi murit din cauza bătăii primite în închisoare. Eram copil, ţin minte că mă mai lua taică-meu când se ducea duminica şi colecta banii de la fabrica de pâine din Regie... Jaful s-a întâmplat chiar acolo, vis-a-vis de maternitatea din Giuleşti. Acolo era
o bancă. Şi taică-meu, când a ieşit, l-au atacat.
Apoi?
Taică-meu a stat şase luni la puşcărie. L-au bătut de l-au înnebunit, de nu mai ştia de el. Până la urmă, domnul Maurer (n.r. – ministrul de Externe) l-a reabilitat, era pe timpul lui Gheorghiu-Dej. L-au reabilitat, i-au dat şi banii din urmă, dar era deja bătut şi ţinut în puşcărie degeaba.
„Stai, dragă, că se face un film!“
A mai lucrat?
A mai lucrat după aceea, pentru că l-au reabilitat, dar…
Până la urmă, pe adevăraţii făptaşi i-au prins şi executat.
I-au prins. Erau foşti ofiţeri de Securitate şi o femeie (n.r. – fraţii Alexandru şi Paul Ioanid, născuţi Leibovici, soţii Monica şi Igor Sevianu, Saşa Glanstein şi Haralambie „Harry“ Obodeanu. Alexandru Leibovici fusese colonel de Miliţie). Femeia stătea în faţa maternităţii – că ţipa lumea, ţipa poliţistul, s-au tras focuri de armă –, îşi băgase o pernă în faţă, să spună că e gravidă, şi zicea: „Stai, dragă, că se filmează! Se face un film!“. Au fost foarte bine organizaţi. Ştiau pe unde-i caută... Ieşiseră atunci la pensie. Pentru perioada aia era o lovitură grea pentru regim, mai ales că nu-i găseau.
Având 13 ani, realizaţi deja tragedia prin care trecea familia dumneavoastră.
Da. Era greu, că ne urmărea Securitatea casa, eram supravegheaţi, să vadă dacă avem relaţii cu ei, dacă nu cumva am furat noi. Dar până nu i-au găsit, vinovaţi eram noi. Mi se pare că poliţistul sau şoferul a şi recunoscut, „da, am furat noi!“, numai ca să scape de bătaie, dar degeaba. Era o perioadă... Noroc că mai lucra Costică, el era cu 13 ani mai mare ca mine, avea 26 de ani, şi lucra la Steaua, avea salariu. Am trăit din salariul lui atunci.
Dumneavoastră jucaţi deja tenis când s-a întâmplat povestea asta.
Da, jucam deja. Ştiu că am venit dintr-o tabără de la Cluj, câştigasem campionatul de copii pentru 13 ani. Mă bucuram, dar pe urmă nu m-am mai bucurat deloc când am venit acasă... Eu m-am apucat de tenis la 5 ani.
De ce tenis şi nu alt sport? Fotbalul era mai în vogă.
Ţin minte că la 6 ani aveam racheta de tenis în mână şi cu mingea la picior şi alergam pe terenul de fotbal. Aşa a fost.
Vă era greu să vă împărţiţi între şcoală şi sport?
Era greu, dar am avut noroc că stăteam vis-a-vis de şcoală, mergeam pe jos şi colo, şi colo. Era greu, încercam să le împac, dar sigur n-aveam cum să le fac bine pe amândouă! Şi atunci m-am concentrat mai mult pe.... Până la 15 ani, nu ştiam sigur dacă o să fac tenis. Îmi plăcea şi fotbalul...
Ce-aţi fi făcut, dacă n-aveaţi înclinaţia asta spre sport?
N-aveam idee de altceva. Când eşti mic, vrei să te joci. Şi jocul ce înseamnă? Sport! Pe vremea aceea, n-aveam jucării, n-aveam bicicletă, n-aveam televizor. Eu n-am avut aparat de fotografiat. Eu n-am poze până la 14 ani din viaţa mea! Pe atunci, oamenii erau concentraţi să facă rost de o bucată de pâine.
„Părinţii nu erau entuziasmaţi“
Vă mai gândiţi uneori la acea perioadă?
Nu. Doar când îmi mai aduce lumea aminte, ca tine. Altfel, nu e o perioadă de care să-ţi aminteşti cu plăcere.
Părinţii ce ziceau de faptul că dumneavoastră jucaţi tenis?
Nu erau entuziasmaţi. Deja juca Costică, aveam prin casă tot felul de mingi murdare, tenişi aruncaţi pe-acolo, rachete. Fiind acolo, în stadion, iar taică-meu lucrând acolo, la bancă, îmi mai zicea din când în când: „Lasă chitara aia, dă-o dracului de chitară, că n-o să ajungi nicăieri cu ea!“. Nu erau mari amatori de sport. Oricum, şi după ce am început eu să joc bine nu erau interesaţi. Erau interesaţi aşa, că apăream la televizor, dar nu de performanţe. Nu vorbeau că „trebuie să câştigi neapărat meciul ăla“ sau să mă împingă, să vină la meciuri, să stea, „hai, acum, dă-i lu’ ăla!“...
S-a schimbat ceva în timp? Au devenit mai pătimaşi?
Nu, niciodată! Maică-mea nici nu venea, nu-i plăcea să mă vadă jucând. Mai veneau la Cupa Davis, îi invita federaţia. Dar nu erau cum sunt azi părinţii, să stea în spatele copilului.
Vă afecta indiferenţa asta?
Nu. Mă lăsau să fac ce vreau eu.
„Când a murit Dej, ne-au întors din Egipt“
În toată perioada aceasta a copilăriei, ce alimentaţie aveaţi?
În afară de lapte şi brânză, că aveam o vacă pe care o chema Florica, mai veneau biscuiţi şi portocale de Crăciun. Atât. În rest... Dar nu asta conta. Conta să fiu fericit cu ceea ce făceam. Alergam toată ziua pe teren. Mă duceam şi la rugby!
Momentul când aţi cotit-o definitiv spre tenis când a venit?
La 14 ani şi jumătate, când am câştigat campionatul şi mi-a dat o rachetă Ciudaru, antrenorul. O rachetă
nou-nouţă, în ţiplă, din Anglia, ţin minte şi acum, un Slazenger, care era la modă atunci. Mă păcălea, îmi mai dădea o ciocolată, mă minţea că „vezi că ai vânătăi pe la picioare, la tenis n-o să ai...“. Treburi d-astea. Şi la 14 ani şi jumătate am trecut complet la tenis.
Dacă v-aţi fi născut într-o ţară ca Franţa sau Anglia, unde aveaţi alimentaţie bună, echipament bun, aţi fi reuşit mai mult?
Sigur! Păi, eu n-am plecat până la 18 ani niciodată din România. Eu n-am jucat turnee de juniori niciodată în viaţa mea la Wimbledon sau la Roland Garros sau la US Open. Eu mă duceam în Rusia, în Ungaria, în Polonia. Primul meu turneu de Grand Slam a fost la 20 de ani. Dacă aveam trei-patru ani de carieră în plus, sigur că jucam mai bine! Mai rău nu puteam să joc. Ăsta e singurul regret: aveam invitaţii, dar nu erau posibilităţi sau nu voiau să mă trimită, nu ştiu exact motivul.
Cine se opunea plecării?
Aşa era politica lor, să nu devină unul mai important, să se vorbească de el sau să fie cunoscut. Cred că asta era problema. Asta era prin ’63-’64.
Când a murit Dej...
Dej a murit în ’65. Eram în Egipt, la un turneu, cu Ţiriac, şi ne-au chemat înapoi în timpul turneului. Şi asta era o prostie. A murit ăla, ce-am eu cu el? Cică era doliu naţional. ;
Alături de Stan Smith, în 1972, la capătul legendarei finale de la Wimbledon, cea socotită mult timp cea mai frumoasă din istoria competiţiei şi în care românul Năstase a pierdut în 5 seturi, dar a câştigat pentru vecie inima publicului din întreaga lume. Foto: Arhiva personală a luI Ilie Năstase
„Nu m-a învăţat nimeni să joc tenis“
Cum s-a produs schimbarea, de au început să vă lase să plecaţi în Occident?
Am avut noroc că în 1966 am jucat un meci de Cupa Davis la Paris cu Franţa. Era primul meu meci de Cupa Davis şi la simplu, şi la dublu. Am încercat să joc cu Ţiriac prima oară. Până atunci, jucase cu un ungur, Istvan Gulas. Am făcut un meci foarte bun, am pierdut, dar la dublu i-am bătut pe francezi, care erau foarte buni, şi m-a remarcat domnul Lacoste, ăsta cu cămaşa (face semn spre tricou). A venit în vestiar şi m-a întrebat dacă vreau să joc cu echipament Lacoste. Bineînţeles că am zis că da, că n-aveam. Jucam cu tot felul: tricou Lacoste, pantaloni Fred Perry, tenişii erau altă marcă. A doua zi mi-a trimis echipament. Şi m-a întrebat dacă vreau să rămân să joc la Roland Garros, care începea peste o săptămână. I-am spus că nu pot să joc, că n-am fost invitat şi nu sunt clasat. Şi Lacoste a pus o vorbă bună la un organizator şi m-a invitat. Aşa a început.
La 20 de ani, când aţi apărut brusc în arena internaţională, a fost, probabil, o mare surpriză pentru lumea tenisului.
Lacoste m-a întrebat: „Dom’le, cine te-a învăţat să joci aşa? Cu mingi scurte, cu loburi liftate?“. I-am răspuns: „Nu ştiu, aşa am învăţat eu!“. „N-ai avut antrenor?“ „Nu!“ M-a mai întrebat unul: „Care-i antrenorul tău?“ „Nu am antrenor!“ Mă uitam prin reviste din Franţa, la unul, la altul... Încercam să... În România la cine să mă uit? Nu erau modele!
Asta era o întrebare: de la cine aţi învăţat să jucaţi?
De la nimeni. De la băiatul de mingi, de la ăla cu burtă căruia îi aduceam mingile şi-mi mai dădea un ban... De la fiecare. Acum au posibilitatea să se uite la toate meciurile, la toţi jucătorii, sunt televizate. Atunci te uitai în ziar sau la o revistă, ca să ai aşa, o idee ce stil şi ce joacă fiecare. N-aveam altceva.
„Îmi lăsau banii din turneele individuale“
N-aveaţi complexe de inferioritate sau emoţii?
Mă enervam. Emoţii am avut când am jucat prima oară pe iarbă. Ca să vezi iarba la 20 de ani... Până atunci jucasem pe zgură şi pe ciment puţin. Singurul lucru pe care voiam să-l fac era să pierd repede şi să plec acasă. Mi-a luat mult timp să înţeleg jocul pe iarbă. Dacă ţinem cont că am jucat prima oară pe iarbă la 20 de ani, cred că e o performanţă că am câştigat US Open, care se juca atunci tot pe iarbă, şi am ajuns în două finale de Wimbledon.
Când v-aţi văzut la New York la 23 de ani, n-aţi avut tentaţia să rămâneţi acolo?
Nu, eu eram un tip căruia îi era dor de casă. N-am avut motive. Dacă mi s-ar fi spus că n-ai voie să faci aia, n-ai voie să zici prostiile pe care le ziceam pe teren, probabil că rămâneam. Dar n-aveam nicio restricţie. Chiar mai ziceam şi tâmpenii, mai arătam degetul mijlociu.
Aţi simţit că aveaţi „coadă“ după dumneavoastră?
În Cupa Davis aveam mereu. Securiştii n-aveau treabă cu mine. Aveau treabă să ne ia banii pe care-i câştigam la Cupa Davis, să vadă dacă vine să ne contacteze vreun român care... Prostii de-ale lor.
Şi banii...
...de la Cupa Davis nu ne lăsau să-i luăm. Dar mie îmi lăsau banii de la turneele individuale. De-asta spun că, dacă îmi opreau banii, chiar că nu mai veneam.
Dar cum aţi ajuns la situaţia asta? Aţi avut o înţelegere cu autorităţile?
Era munca mea!
Premiile unde le ţineaţi? În bănci străine?
Nu, în România! Era Hannover Bank la Universitate. Şi mai era o companie, Terra, unde puteai să ţii banii şi să-ţi iei lucruri în valută. Prima mea maşină a fost Fiat, luat tot aşa, prin Terra.
„Banii au venit dintr-o dată! Bum!“
Cum v-aţi cheltuit banii?
Eu ştiu? Îi cheltuiam pe toţi! Când ne-am apucat eu cu Ţiriac, niciodată n-am crezut că o să existe bani în tenis. Aveam o deviză. Zicea Ţiriac: „Năstase, hai să jucăm bine, că dacă jucăm bine, vin şi banii!“. Şi aşa a rămas şi acum! „Vezi-ţi tu de treaba ta, că îţi fac eu rost de bani! O să vină banii!“ Uite că s-a întâmplat. Regretul ar putea fi că noi am făcut milioane, iar ăştia de acum fac sute de milioane! Nu! În viitor o să meargă tot aşa. Singurul regret e că ăia dinaintea mea n-au făcut deloc. Dar nimic! Abia din 1968 încolo au început să vină banii.
Aţi luat vreo două milioane de dolari din tenis.
În perioada aia, erau bani! În anii ’70... Bine, că am mai avut contracte cu Adidas, cu maşini, cu ţigări, cu d-astea, care se adăugau. După aia, Mastersul, la care se dădeau 50.000. Erau bani pe timpul ăla. Nu ne gândeam noi când am plecat să jucăm la Paris că vor fi bani. Nimeni! Au venit dintr-o dată! Bum! După ce s-a făcut circuit profesionist, au venit televiziunile, băncile, sponsorii...
Cu ce firme aţi avut contract?
La început, cu nimeni. Cu Lacoste am jucat până în 1972, cu Fred Perry, până în 1973, cu Tacchini un an, când eram numărul 1, mi-au dat un contract foarte bun, iar după 1973, până azi, cu Adidas. Omul ăsta care a avut Adidas a fost deştept: Horst Dassler. El a zis: domn’e, vreau doi jucători. Unul din tenis, şi-l vreau pe Năstase, să joace tot Adidas, şi chiloţi, şi rachetă şi tot, şi al doilea era Beckenbauer. Încă mai am o poză acasă cu Beckenbauer la semnătură, că am semnat în aceeaşi zi cu Beckenbauer. Era în 1973. Se fac 40 de ani de atunci.
Aţi fost, totuşi, primul sportiv de top care a semnat cu Nike în 1972...
Da, am semnat pe şase luni cu Phil Knight (n.r. – co-fondatorul companiei Nike), care era pe atunci un alergător la 800 de metri. Ăsta venea pe la turnee cu o sacoşă de tenis, d-aia mare, şi zicea: „Vrei să joci cu tenişii mei?“. Aducea nişte tenişi din Japonia şi mergea pe la ăla, pe la ăla. Şi eu am zis: „Da, dar vreau să îmi scrii pe tenişi Nasty“. El a zis că nicio problemă. Şi aşa a fost. După mine a trecut şi Jimmy Connors la Nike. Mi-a zis într-o zi: „Fă-mi şi mie rost de o pereche de tenişi din ăştia“. Lui i-a scris „Jumbo“ pe tenişi, că asta era porecla lui. Cei de la Nike m-au invitat acum câţiva ani în Portland, Oregon, unde e sediul lor. Am şi o statuie acolo.
Fondatorul Nike venea cu sacoşa pe la turnee?
Da, domn’e! Pe atunci nu erau decât Adidas şi câteva firme de echipament sportiv. M-a convins fiindcă tenişii arătau foarte frumos. Nu aveau pe atunci logoul Nike, erau cu un semn mic, albastru marin. Mişto.
La 67 de ani, Ilie Năstase păstrează ceva din alura unui star de cinema
Nicio speranţă: „România e acaparată de securişti“
„Weekend Adevărul“: Tot plecaţi din ţară şi observaţi diferenţele dintre ţările occidentale şi România. Ce gândeaţi când vedeaţi diferenţele astea?
Ilie Năstase: Nu-mi dădeam seama. Mi-am dat seama abia în 1996, când am fost în campanie pentru primăria Bucureştiului, că mizeria din România era mult mai mare decât credeam eu. Dar, şi în comunism, ca şi acum, eu nu mi-am arătat niciodată bogăţia. Mi-era jenă.
Cu ce maşină mergeaţi când veneaţi în România?
Aveam un Fiat 125. L-am adus în ţară în ’65, când aveam 19 ani.
Roşu?
Nu, ăla era Ţiriac. Avea un Mustang roşu. După aia am avut un Ford Capri.
Maroniu?
Nu aia era Lancia, am avut-o mai încolo, prin ’75-’76, nu mai ştiu.
Dacia n-aţi condus niciodată?
Nu.
Ce relaţii aţi avut cu familia Ceauşescu?
Relaţii foarte bune am avut cu domnul Gheorghe Maurer. De când eram mic. Aveam 6-7 ani şi eram copil de mingi când Maurer juca tenis cu fratele meu. Maurer era ministru de Externe pe atunci. Îmi dădea zece lei ca să-i aduc mingile. Îi plăcea tenisul, dar se enerva rău. Când greşea o minge, arunca racheta peste gard. Peste gard era un depou şi mă trimitea: „Ilie, fugi şi adu-mi racheta până nu mi-o fură cineva“. Era un om bun. M-a ajutat să-mi aduc prima maşină din Germania, Fiatul de care v-am spus – 3.000 de mărci am dat pe el. M-a scutit de vamă.
Şi cu Ceauşeştii?
Păi, Ceauşescu nu le avea cu tenisul, le avea cu voleiul. Cu Ceauşescu am vorbit o dată, în 1971, când mi-a dat Ordinul Muncii Clasa I, la Sala Palatului. A trebuit să mă îmbrac militar şi mi-am prins părul cu nişte agrafe, să nu se vadă că am plete. Când îmi dădea el medalia trebuia să spun: „Slăvesc Republica Socialistă România!“. Ei bine, eu nu beam alcool pe atunci. Până la 30 de ani n-am băut nicio bere. Dar am băut atunci un pahar de şampanie. La un moment dat, Ceauşescu a venit să ciocnească paharul cu mine. Şi când a ciocnit mi-a zis: „Măi, flăcăule, vezi că eu văd pe buzele tale că tu mai înjuri pe acolo în timpul jocurilor. Ai temperament!“. Şi eu, ameţit de şampanie, am zis: „Da – domnu’ sau tovarăşu’, nici nu mai ştiu cum am zis – ştiţi... sunt şi eu român, am temperament de român“. Atunci mi-a tras Maurer una pe la picioare şi mi-a zis printre dinţi: „Pleacă dracului de aici, dă-te mai încolo!“.
De unde aţi învăţat să arătaţi degetul mijlociu, că prin România nu exista gestul ăsta pe vremea aia?
Am învăţat de la americani. În România nu însemna nimic. I-am văzut pe ăia, pe Connors. Câteodată mă enervam şi îi înjuram în româneşte, iar ei râdeau. Ca să le arăt că sunt nervos le mai arătam şi degetul mijlociu. Acum câţiva ani, m-au sunat de la Adidas: „Vrem să facem un tricou pe care să punem o poză de-a ta cu degetul mijlociu“. Şi au făcut un tricou pe care apar cu degetul mijlociu ridicat, iar jos scrie „Every icon has a story“ (n.r. – orice erou are o poveste). Asta e, eu sunt cunoscut şi cu degetul!
Vă enervaţi doar pentru show, sau chiar vă enervaţi?
Nu, chiar mă enervam. Şi când mă enervam jucam mai bine. Aveam 10 ani şi jucam un meci de antrenament cu un băiat tot de vârsta mea, venit de la Târgu-Mureş. După vreo oră am pus racheta jos şi am început să-l alerg pe ungur pe teren. După el, după el. Ăla se tot întorcea spre mine: „Mă, dar ţi-am făcut ceva? Ţi-am furat vreo minge?“. Eu, după el. L-am prins şi m-am urcat pe el. El m-a întrebat: „Dar de ce?“. Atunci am început să plâng: „Nu m-a bătut nimeni, niciodată, cu 6-0!“.
Trei finale într-o zi
Când plecaţi la turnee, prin străinătate, aveaţi timp şi de altceva decât tenis?
Nu. Acum jucătorii au foarte mult timp, pentru că nu fac decât să se antreneze şi să joace meciuri. Noi aveam o grămadă de nebunii pe cap: vizele, rezervările de avion, transportul pe acolo, hotelul, antrenamente. Noi ne ocupam de astea, cine dracu’? Aveam noi manageri, nutriţionişti şi toate armatele de oameni pe care le au jucătorii de azi? Nu.
Vă urcaţi în avion şi gata?
Păi, cum? Hai, la revedere, hai să mergem, să ne descurcăm... Eu până la 25 de ani n-am ştiut ce înseamnă masaj. În timp, am învăţat că nu trebuie să mă antrenez, pentru că meciul e cel mai bun antrenament. Eu jucam câte trei meciuri pe zi. În 1972, la Wimbledon, am jucat trei finale într-o zi: simplu,
dublu-mixt şi dublu. Am început la ora 2.00 după-amiaza şi am terminat la 9.00 seara. Cine mai joacă azi aşa ceva? Azi sunt jucători de simplu şi jucători de dublu.
„Bă, tâmpitule, eşti la Paris şi mănânci la McDonald’s?“
Niciun doctor care să vă spună ce să mâncaţi nu aveaţi?
Nu.
Şi ce mâncaţi?
Mâncam ce găseam pe acolo: o friptură, un ou cu ceva.
Mergeaţi la McDonald’s?
Nu, eu nu. Jimmy Connors, ăla mânca mereu la McDonald’s. După o finală pierdută la Roland Garros, în 1973, zice: „Hai să mergem şi noi pe Champs-Elysée, să mâncăm un McDonald’s“. I-am zis: „Bă, tâmpitule, aici eşti la Paris. Te duci la McDonald’s când joci la tine, la New York“. Până la urmă a început să mănânce şi el paste în Italia, friptură în Franţa, cum se mănâncă. Dar să ştiţi că atunci când eşti obosit nu ai poftă de mâncare.
Despre Ion Ţiriac, alături de care a fost decorat de Ceauşescu în 1971, Ilie Năstase spune că n-ar fi reuşit în România daca n-ar fi avut relaţii cu Securitatea. Foto: Arhiva personală a lui Ilie Năstase
Cu puşca pe umăr la Revoluţie
Ce aţi făcut la Revoluţie?
În ’89 locuiam la Paris. Veneam, însă, în ţară în fiecare decembrie, să-mi văd părinţii. Când am plecat de la Paris, cam pe 17 decembrie 1989, mi s-a spus pe aeroport: „Vezi că sunt probleme în România“. Am plecat totuşi. Am ajuns în Bucureşti şi m-am trezit cu Cornel Dinu (n.r. – fostul fotbalist de la Dinamo) la mine acasă. El mi-a zis: „Trebuie să pleci!“. Eu: „De ce?“. El: „Că nu-i bine“. Eu: „Nu plec, că am avion tocmai pe 24“. Până la urmă am acceptat şi m-am dus să-mi rezerv biletul la Air France, la Ambasada Franţei. Era 21 decembrie şi am văzut fum în faţă, se trăgea pe acolo. Şi am luat-o la fugă. La Ambasada Franţei mi-au zis că pot pleca tocmai pe 23 decembrie. Avionul meu a fost ultimul care a plecat. Nu s-a mai putut pleca din ţară după aia. Până să plec, însă, a mai fost ceva. Ţiriac îmi spusese mai demult ceva de o puşcă. O puşcă de vânătoare, primită de la Maurer, pe care nu putea să o aducă în Franţa. Şi m-a pus pe mine să i-o aduc. El, Ţiriac, nu ştiu de ce, nu a venit deloc în România timp de cinci ani înainte de Revoluţie. Făcusem cerere să pot transporta puşca asta cu mult timp înainte. Mă sună pe 22 decembrie cineva şi îmi spune: „Domnu’ Năstase, să ştiţi că i-a ieşit aprobarea domnului Ţiriac. Să veniţi să vă dau puşca, să i-o duceţi în Franţa“. Eu, idiot, mă duc, iau puşca într-o geantă de piele şi plec cu ea pe umăr. Pe 23 decembrie am plecat la aeroport cu maşina lui Cornel Dinu, cu puşca după mine. La ce vânzoleală era la Aeroportul Otopeni, nu s-a mai uitat nimeni ce transport eu şi aşa am plecat cu puşca. În avion m-am întâlnit şi cu Sever Mureşan. Pleca Sever Mureşan! (n.r. - fost tenisman, ulterior om de afaceri controversat, arestat în dosarul Dacia Felix).
Şi când i-aţi adus puşca lui Ţiriac, el ce a zis?
Bun. Mă întâlnesc seara cu Ţiriac, la Paris, la restaurant, cu nevestele, cu copiii. Atunci m-am certat cu Ţiriac
rău de tot. Eu, cu puşca la spinare, în restaurant. La care Ţiriac face: „Bă, idiotule, puteai să mori!“. Eu i-am zis: „Bă, idiotule, nu mi-ai spus să-ţi aduc puşca? E, uite că acuma mi-a dat-o. Uite-ţi puşca!“. El: „Bă, tu eşti nebun!“. Eu: „Da, sunt nebun din cauza ta“. Mi-am dat şi eu seama că puteam să mor atunci. Bineînţeles că a doua zi domnul Ion Ţiriac şi domnul Sever Mureşan erau în avion. Plecau la Bucureşti. Aşa că… nu vreau să vă spun mai mult. Ne oprim aici…
Ţiriac a plecat cu puşca?
Nu ştiu cu ce a plecat, ştiu doar că era acompaniat de domnul Sever Mureşan. După aia am auzit şi eu ce nenorocire s-a întâmplat la Aeroportul Otopeni, că s-au împuşcat între ei nu ştiu câţi militari.
„Iliescu e cel mai vinovat“
De ce aţi intrat în politică, în 1996?
Nu am intrat în politică. Am venit să candidez la primăria Bucureştiului în ’96. Nu am fost în niciun partid, am fost independent. Cum am ajuns la asta? Eram la Mircea Geoană, la Washington – el era pe atunci ambasadorul nostru în America, iar eu eram naşul lu’ aia mică a lui. La o recepţie m-am întâlnit cu Adrian Năstase. El mi-a propus: „Hai, domn’e, nu vrei să te întorci în România? Nu vrei să candidezi?“. Mi-am făcut o echipă de campanie cu Dan Fischer, cu Cristi Burci, cu Sorin Oprescu, Dan Ghibernea... Şi aşa am ajuns să candidez.
V-a plăcut în campanie?
Nu. M-au dus pe la fabrici, prin pieţe, arunca lumea cu varza după mine. Trebuia să le mai promit şi nişte lucruri, şi mie nu îmi place să promit.
Ce aţi fi făcut cu Bucureştiul, dacă reuşeaţi în alegeri?
Am vrut doar să fac curăţenie, atât. Nu aveam experienţă de primar. Bine, că nici Ciorbea nu avea. El a promis că în 200 de zile face Bucureştiul ca Parisul.
De ce credeţi că aţi pierdut alegerile?
Pentru că am declarat la un moment dat: „Pe mine nu mă îndoaie nici Iliescu”. Şi de atunci nu am mai fost susţinut. Au fost şi alegerile prezidenţiale tot în 1996 şi l-au susţinut toţi pe Iliescu. Hrebenciuc m-a abandonat. Eu mi-am plătit singur afişele. Acum nu aş mai candida.
Cum vedeţi România acum?
Nu îmi place pentru că e acaparată de foştii securişti. E furată pe bucăţi. În ăştia 20 de ani fiecare a luat ce a putut.
O să se supere domnul Ţiriac pe dumneavoastră, că el e cel mai mare magnat al ţării.
Să se supere! Păi, să ştiţi că şi el a avut relaţii cu securiştii, că altfel nu putea să facă afacerile pe care le-a făcut. Securiştii au furat ţara şi Iliescu e cel mai vinovat de chestia asta! Acum văd România foarte rău. Să ştiţi că oamenii simpli nu mai au nicio şansă, dacă n-au avut relaţii cu securiştii, nu au putut face nimic.
Dumneavoastră mergeţi să votaţi?
Nu. Şi îndemn şi lumea să nu se mai ducă la vot.
Vă bate gândul să plecaţi din România?
Nu, că dacă aş pleca, aş da satisfacţie multor proşti. Nu România e de vină. De vină sunt cei care ne conduc. Pentru ei aş pleca. Dar ţara e OK. Pot să mă identific eu cu altă ţară? Cu înjurăturile şi bancurile pe care le spun în altă limbă? Nu.
Ilie Năstase şi actuala sa soţie, Brigitte Sfăt
„Minciună! N-am avut decât trei-patru sute de femei“
În revista „Maxim“, într-un clasament „all time“ al legendelor sexului, sunteţi pe locul 6, cu 2.500 de femei... avute.
Minciună! Mi-am scris autobiografia cu o englezoaică. Discutam şi ea înregistra totul. Eram la mine acasă, beam un pahar de vin. Ea zice: „Uite, Ilie, cam câte fete crezi că ai avut tu la viaţa ta?“. Eu: „Cam trei-patru sute“. Am făcut o socoteală şi am zis că trei-patru sute în toată viaţa... merge. Ea a insistat: „Mă, Ilie, haide, totuşi, că trebuie să vindem cartea. Tu ai şi reputaţia asta...“. Am cedat: „Bine, hai, treacă de la mine: 800“. Şi tot aşa, din vorbă în vorbă lângă pahar. Ea nu era deloc mulţumită şi până la urmă i-am zis: „Bine, hai că te-am minţit. N-au fost nici 300, nici 800. Au fost 2.500... să mor eu!“. Ea: „Asta voiam să-mi spui“. Şi a rămas aşa: „Bine, 2.500, bagă de la mine“. Oricum, ştiu că alea pe care le-am ratat sunt mai multe. Şi când m-oi duce în Rai trebuie să le pup în fund, că aşa e vorba. Când m-oi duce... o să pup mai multe în fund decât am regulat!
Cum e cu sexul înainte de sport?
Eu nu am făcut înainte. Eu numai când pierdeam făceam! Păi, ce, eram prost să mă chinui să ajung până în finală şi să dau cu piciorul şi să fac sex?! Cică unora le convine să facă. Mie nu-mi convenea treaba asta: să fac înainte de meciuri. Depinde de fiecare cum se simte. Dar nu e bine să faci aşa în prostie.
Aveţi Facebook?
Ea mi-a făcut (arată spre soţia sa, Brigitte Sfăt). Cred că am, dar nu stau pe el. Nu mă pricep. Nici Ţiriac nu se pricepe. Mă sună Ţiriac într-o zi: „Năstase, tu ştii cu Facebook, cu internet, cu astea?“. Eu zic: „Nu. Dar tu ştii?“. El: „Nu ştiu, dar bag degetul aicea şi apăs la telefon. Sau o pun pe Geta, secretara mea“. Şi eu la fel: o pun pe Brigitte să scrie mailuri, să trimită, să răspundă. Ce dracu’ să ne mai apucăm la vârsta asta?
Aveţi vreun regret?
Nu. Toţi zic: „Bă, dacă aş mai avea acum 20 de ani...“. Nu, eu am avut 20 de ani şi m-am simţit bine. Ăia prin Africa au dus-o mai rău ca noi. Eu întotdeauna pun răul înainte.
CV
Primul lider mondial ATP
Numele: Ilie Năstase
Data şi locul naşterii: 19 iulie 1946, Bucureşti
Starea civilă: căsătorit
Cariera: a câştigat 56 de turnee ATP (e pe locul 10 în acest top); primul lider mondial ATP (23 august 1963 – 2 iunie 1974), după introducerea clasamentului computerizat
> La individual, a câştigat două turnee de Grand Slam – US Open (1972) şi Roland Garros (1973) – şi a jucat finala în alte trei – Roland Garros (1971) şi Wimbledon (1972 şi 1976);
> La dublu, a câştigat trei turnee de Grand Slam – Roland Garros (1970, împreună cu Ion Ţiriac), Wimbledon (1973, cu Jimmy Connors), US Open (1975, cu Jimmy Connors) – şi a disputat alte două finale la Roland Garros (1966, cu Ion Ţiriac, şi 1973, cu Jimmy Connors);
> La dublu mixt, a câştigat două turnee de Grand Slam la Wimbledon (1970 şi 1972, ambele cu americanca Rosemary Casals) şi a disputat o finală la US Open (1972, cu aceeaşi parteneră);
> A câştigat patru Mastersuri (Paris 1971, Barcelona 1972, Boston 1973, Stockholm 1975) şi a disputat încă o finală (Melbourne 1974);
> A disputat pentru România, împreună cu Ion Ţiriac, trei finale de Cupa Davis, toate pierdute în faţa SUA (1969, 1971 şi 1972);
> Din 1991 este în International Tennis Hall of Fame
Locuieşte în Bucureşti.
Se încarcă comentariile...
