INTERVIU Nicolae Lupescu: „Îmi pare rău că am jucat la Rapid. Poate azi eram colonel“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Nicolae Lupescu are numeroase probleme de sănătate: suferă de artrită cronică, a fost operat de ulcer şi ia, zilnic, medicamente de inimă FOTO: EDUARD ENEA
Nicolae Lupescu are numeroase probleme de sănătate: suferă de artrită cronică, a fost operat de ulcer şi ia, zilnic, medicamente de inimă FOTO: EDUARD ENEA

Ajuns la 73 de ani şi chinuit de durerile bătrâneţii, fostul fundaş dreapta al naţionalei trăieşte dintr-o pensie de 1.000 de lei. Convins că Rapidul l-a uitat definitiv, Lupescu senior crede că viaţa sa ar fi fost mult mai bună dacă ar fi jucat pentru Steaua sau Dinamo, cluburi privilegiate în timpul regimului comunist

Nicolae Lupescu nu prea doarme noaptea. Se foieşte, dă televizorul tare, se uită până dimineaţa la tenis, când prinde ocazia. Ăsta e şi motivul pentru care soţia dumnealui a preferat să se mute într-un apartament alăturat celui în care stă Lupescu senior. Nu-i prea prieşte programul nocturn al soţului. Când se termină noaptea şi vine dimineaţa încep alte probleme. Umărul îl doare îngrozitor, iar picioarele nu-l mai ţin. Ia calmante ca să reziste şi se minunează încontinuu cât de norocos e, că băiatul, Ionuţ Lupescu, are bani ca să-l ajute. Altfel… Facem interviul în sufrageria apartamentului său. Televizorul este setat pe RTV, iar de pe ecran urlă Silviu Mănăstire. Singurul tablou din cameră este unul cu Ionuţ Lupescu, din perioada în care juca la Bayer Leverkusen. Nicolae Lupescu vrea să ne arate un articol din „Gazeta Sporturilor“, dar şi-a pierdut ochelarii. Renunţă la idee. De lângă patru pungi mari cu medicamente, ne spune repede care este motto-ul său existenţial: „În viaţă, omul trebuie să-şi vadă de treaba lui“. 

„Weekend Adevărul“: Pe unde aţi început să jucaţi fotbal?

Nicolae Lupescu: Pe Şoseaua Antiaeriană, unde m-am născut. Pe câmpul ăla am învăţat fotbal. În piciorul gol am jucat. Căci adevăratul fotbal se învaţă în piciorul gol. Să simţi mingea, ca brazilienii. Unde e acum Stadionul Steaua era un lac, pe vremea aia. Jucam fotbal pe câmp şi după aia ne aruncam în lacul ăla cu apă limpede.

Aţi fost sărac în copilărie?

Nu, am trăit bine. Tata a fost mecanic la IREB şi mama rictuitoare – lucra acasă feţe din piele de antilopă pentru cizmari. Mama câştiga de zece ori mai bine decât tata. Ei s-au despărţit, iar eu şi fraţii mei – mai am un frate şi o soră – am rămas cu mama. Eu am ieşit strungar în 1956 cu un salariu de 877 de lei. Am şi cartea de muncă.

Cum aţi ajuns rapidist?

Când eram mic nu ţineam cu nicio echipă. Prima dată am dat probe la Steaua. Nu m-au primit. Au zis că n-am stofă de fotbalist. Am tăcut din gură şi am ajuns la Rapid. Nea Căliţă (n.r. – Nicolae) Roşculeţ era antrenor la Rapid şi rector la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport. Ţinea la mine mult şi m-a luat din Divizia B, de la Flacăra Bucureşti. La Rapid am stat rezervă o jumătate de an. După aia am intrat în echipă şi n-am mai ieşit vreme de 12 ani, tată.

E adevărat sloganul ăsta care se foloseşte, „Rapid – farmecul vieţii“ ?

Nu e domn’e! Se tot dau mari ăştia... Pancu, Şumudică. Bat cu pumnul la inimă. Asta e vrăjeală. Eu n-am făcut în viaţa mea aşa ceva. Şi îmi pare rău că am stat la Rapid atâta timp, că am ieşit cu o pensie de mizerie.

„Tovarăşu’ Lupescu, maşina e între pomi“

Cât aveţi pensie?

10 milioane jumate. După 40 de ani muncă!

Vă pare rău că aţi jucat la Rapid...

Păi da bineînţeles! Sincer îmi pare rău. Dacă jucam la Steaua sau la Dinamo, poate azi eram colonel şi aveam pensie 60-70 de milioane. Chiar şi titlul l-aş da... Rapidul nu s-a îngrijit de mine. M-au vândut la Admira Wacker, au luat pe mine 40.000 de dolari, iar la pensie nu mi-au calculat ăia cinci ani cât am jucat în Austria. M-au pus să aduc adeverinţă şi eu nu mai am de unde să iau hârtiile alea. Cinci ani nu mi i-au băgat la pensie. Poate mai luam şi de acolo vreo sută şi ceva de lei.

Nu v-aţi bucurat când aţi luat titlul cu Rapid?

Domn’e, am avut noroc... ce să mai. Bine că a făcut Dinamo cu UTA 0-0! Noi jucam la Ploieşti, cu Petrolul. Ăştia ne-au luat tare că le băgase şi Dinamo ceva bani să ne încurce. În minutul 20 ne-a dat unu’ o bară de s-a întors mingea la centrul terenului. M-am închinat: „Doaaaamne, bine că n-a intrat în poartă!“. Îmi aduc aminte că tot meciul m-a înjurat unu’ Costică şi nu mai ştiu cum, extremă stângă. Cum îl chema, măi? Hai, mă, zi-i, Costică...

Dar de ce vă înjura?

Nu ştiu de ce! Zicea: „’Vă neamu-n cur de amărâţii dracului!“. I-am făcut o alunecare de l-am aruncat vreo patru metri. Mi-a dat galben. Asta-mi aduc aminte.

Şi apoi aţi făcut o petrecere? Vă distraţi după victorii, cum fac fotbaliştii de azi?

Nuuu. Noi, lunea! Scoteam nevestele afară lunea, după baie. Că lunea şi vinerea făceam masaj şi baie. Aşa... scoteam nevestele şi mâncam câte-o friptură şi beam şi o câte sticlă de vin.

Aţi avut maşină?

Am avut una. Mi-a adus-o din Germania avocatul Puiu Ionescu, care e şi naşul lui Ionuţ al meu. Era Volkswagen, dar nu broască... una mai lungă, mai ca lumea. 4.000 de mărci. Într-o zi am parcat-o lângă stadion, am mers la antrenament şi vine unu’ şi-mi spune: „Tovarăşu’ Lupescu, maşina e între pomi“. „Cum între pomi?“ „Uite acuma a intrat unu’ în ea.“ Intrase în ea un autobuz de transport-oameni. Era făcută armonică. Am dat în judecată ITB-ul şi pe şofer. Mi-au dat mărcile pe ea. M-a înjurat şoferul ăla, dar ce era să fac?

„PelÉ mi-a dat o flegmă în ochi“

De la Cupa Mondială din Mexic ’70 cu ce imagine aţi rămas? Una mai puternică, aşa...

Din Mexic? Ţin minte că la întoarcere ne-au dat o primă de 25.000 de lei. Bani! Păi dacă salariul era 2.000...

Da, dar din Mexic?

Da, îmi amintesc o muzică frumoasă cu care ne-au primit (n.r. – Culae Lupescu murmură un început de cântec „Guadalajara, Guadalajara“). Erau 40 de grade tot timpul... frumos oraş! Şi am jucat. Unii de-ai noştri au jucat acolo de pomană, nu-i mai numesc. Însă Dembróschi a jucat bine, Sandu Neagu, noi, apărarea, că n-am luat goluri multe – am luat doar cinci goluri în trei meciuri. Şi am avut grupă grea, cu Anglia – fostă campioană mondială. Ştiţi că brazilienii ne-au promis câte 200 de dolari de om dacă facem egal cu Anglia? Aşa, am mai fost în grupă cu Cehoslovacia – viitoare campioană europeană, Brazilia – campioana mondială, pe care o egalam dacă mai ţinea meciul zece minute, că jucam la o poartă cu ei. Cu Jairzinho, cu Pelé, care m-a scuipat pe mine...

De ce v-a scuipat?

I-am luat mingea cu o alunecare şi mi-a dat o flegmă în ochi.

Şi-atunci...

Şi eu la fel, l-am scuipat: „Du-te-n p.... mă-ti, ...’tu-vă neamu-n cur!“.

Cel mai mare fotbalist al planetei...

Păi da’ bineînţeles. Păi ce voiai să fac? Era miză mare.

Dar credeţi că Pelé e cel mai mare?

Daaa. Mai mare ca toţi.

De ce?

Alerga mult de tot. Făcea numai din 16-n 16 (n.r. – alerga de la un careu de 16 metri la celălalt). Maradona nu a făcut niciodată din 16-n 16.

„La Rapid, Rică vindea meciurile“

Aţi avut treabă cu securiştii când plecaţi în deplasări cu naţionala?

Îi recunoşteam din avion. Veneau îmbrăcaţi în costum de pilot. Câte doi. Noi, fotbaliştii, ştiam păsăreşte, iar securiştii nu ştiau. Şi eu le spuneam: „Mo no se onspi“, adică „Atenţie, că au venit spionii. Uite-i în spate, cu şepcile“.

Cum se zice că era şi Anghelache, de la Dinamo...

Daaa, ăsta a fost cel mai mare spion al lui Dinamo. Păi ştii câte aprobări de maşină i-a dat lui Ionuţ? Vai de mine! Dar e foarte inteligent.

La blaturi aţi participat?

Eu nu. La Steaua, Liţă Dumitru cu Iordănescu vindeau meciurile. Ce, eu nu ştiu!? Ei şi cu Flocea (n.r. – Florin Marin). Iar la Rapid, Rică vindea meciurile. Să vă spun un caz: eu am dat trei goluri într-un meci cu Târgu Jiu pe care l-a vândut Rică. Era imediat după ce mi-a distrus ăla cu ITB-ul maşina. M-am dus la antrenor şi i-am spus: „Domn’e, eu nu joc. Sunt supărat. Cine ştie, poate îmi dau vreun autogol“. Dar el m-a rugat să joc. Şi joc. Primul gol îl ia Rică de la 40 de metri, printre picioare. Egalează Neagu. La pauză, 1-1. Repriza a doua. Trage unu’ de la jumatea terenului şi Rică şi-o bagă singur în poartă, peste umăr. 2-1. Mă duc la un corner, dau cu capul: 2-2. Îşi mai dă Rică un autogol: 3-2 pentru Târgu Jiu. M-am dus la el: „Bă, fir-ar mă-ta a dracului de cioară, ţie nu ţi-e ruşine? Vinzi meciul?“. El: „Nu, Culae, să moară mama!“. Egalez eu şi mai era un minut de joc. La ultimul corner, mă duc în careu, şterg mingea cu capul şi o bag în vinclu: 4-3. La final, lumea mă pupa pe mine şi Rică a stat o oră la vestiare, de frică să nu-l omoare cu bătaia. Aşa a fost el toată viaţa. Nu vedeţi că circ face şi acuma?

Dar, vedeţi, lumea a uitat şi Giuleştiul l-a iubit...

Păi prostimea noastră îl iubeşte. D-aia suntem unde suntem, că avem prostime multă în România. 90% e prostime. 10% sunt oameni mai intelectuali care îşi văd de treaba lor.

Nicolae Lupescu, despre:

Mircea Lucescu este cel mai mare antrenor român. Plus că are un mare merit pentru băiatul meu. L-a făcut căpitan la Dinamo când avea numai 17 ani. Lucescu şi ca jucător a fost bun, a mai greşit şi el, dar şi eu am greşit. Uite, golul cu cehii, în 1970, a fost din cauza mea. Mi-a luat faţa ăla, tată… Şi a dat bară-gol.
Cornel Dinu a fost un fotbalist bun, pasa bine. Alerga el mai puţin, dar a fost bun. Ca om, vorbea încontinuu, e mai mult cu sârbii. El zice că e sârb. Şi procuror. Aşa sunt şi eu american! Florea Dumitrache se mai lua de el: «Taci, mă, că ai venit în tenişi rupţi de la Târgovişte!». Săracu’ Mopsu’, s-a dus... 

„Ştefan Andrei mi-a spus:  «Culae, să nu mă faci de râs şi să rămâi pe-acolo»“ 

culae 3

Nicolae Lupescu, primul din dreapta, într-un duel încins din meciul cu Anglia, de la Mondialul din Mexic, 1970 FOTO: ARHIVĂ PERSONALĂ

Cum aţi ajuns la Admira Wacker?

Am fost printre ultimii care au mai prins transferuri în Occident. A ţinut Ştefan Andrei la mine (n.r. – în 1972, în momentul transferului lui Lupescu în Austria, era secretar al Comitetului Central pe problemele internaţionale). Datorită lui, ce să mai... Ştefan Andrei era rapidist şi m-a iubit. Când am plecat mi-a spus: „Culae, să nu mă faci de râs şi să rămâi pe-acolo“.

Şi de ce n-aţi rămas?

Îl aveam pe frate-miu colonel. Îl dădea afară din armată. Soră-mea era mare şefă, ea a fost maestru emerit al sportului înaintea mea. A fost una dintre cele mai mari popicărese ale României. Apropo, ea are pensie mare acuma. Dar n-am rămas în Austria şi pentru că mi-a fost ruşine de Ştefan Andrei. Când m-am întors în România i-am adus şi eu lu’ fiu-su nişte boxe şi o staţie de amplificare. Nevasta lui Ştefan Andrei s-a mirat foarte mult: „Cât mă costă domnule?“. „Eee, lăsaţi, doamnă...“

S-a spus că Dan Coe ( fost mare fundaş al Rapidului) a fost omorât de Securitate în Germania.

Nu e adevărat. A murit ca prostul. Şi eu sunt de vină. Eu, că am vorbit cu Ştefan Andrei să-i dea viză lu’ nevastă-sa să se ducă şi ea în Germania cu fetiţa lor. Dan Coe ajunsese spălător de vase pe la un restaurant şi trăia cu o româncă acolo. Când a văzut el că a venit şi nevasta în Germania, s-a dus în pivniţă şi şi-a pus ştreangul de gât. El era machedon din ăsta, hotărât.

Cum v-aţi adaptat în Austria? Mă refer la trecerea de la sărăcia de aici la viaţa într-una din cele mai frumoase capitale europene.

Foarte bine. Fata mea e născută la Viena. Nici n-au vrut să-mi dea drumul cu ea, când m-am întors în România, la Nădlac. Ziceau că nu i-am făcut paşaport.

Şi ce-aţi făcut?

Ce să fac? I-am dat telefon unui colonel de la Arad. Era seara, pe la ora 9. Îl auzeam pe ăsta cum îi striga grănicerului în telefon: „Dă-i, mă, drumul, că alţii pleacă trei şi se întorc doi. Ăştia au plecat trei şi s-au întors patru! Atât de prost eşti?“. La Nădlac era jale. Acolo l-am cunoscut şi pe Blaga ăsta, politicianul, şeful de partid.

Vasile?

Da, da, Vasile Blaga. Nu-mi spune mie… Eu mă întorceam de la Viena cu ciocolată albă şi mă căuta în portbagaj, să-i dau şi lui. „Băi, dacă nu-mi cereai, îţi dădeam!“, îi ziceam. „Hai, domnul Lupescu, vă rog eu…“ 

Dar limba germană o ştiţi?

Aveam un dicţionar, mă mai uitam şi eu pe el. Nu vorbesc cum o ştiu copiii mei, dar înţeleg aproape tot. Mai greu e la exprimare.

„Eram doar doi profesionişti în echipă“

Echipa asta era din Viena?

La 15 kilometri de Viena. Un fel de Sectorul Agricol Ilfov al lor. Erau munţi, era frumos acolo… Făceam 30 de minute cu maşina până în Viena, ieşeam cu soţia în fiecare seară. Beam o bere, nu mai mult. Dar mâncam, în primul rând.

Vă plăceau cârnaţii ăia vienezi?

 Aoleo... Ultima oară când am fost la Viena am înghiţit în sec tot drumul. Când am ajuns, şi mi-au şi dat nişte bani ăştia, primul lucru, m-am dus, cu nevastă-mea, pe peron, în gară, unde erau cei mai buni cârnaţi. Stăteau oamenii, mâncau cârnaţi de le scârţâiau între dinţi şi beau bere. Mi-am luat şi eu doi cârnaţi şi o halbă de bere şi am stat şi am mâncat frumos. Mi-am zis: „Aşa, că am şi eu bani acuma…“.

Ce salariu aveaţi când jucaţi la Admira?

Salariul era 3.000 de dolari. Salariul celorlalţi jucători era de 300-700 de dolari. Eu eram profesionist, ceilalţi – amatori, aveau şi serviciu. Îţi mai dădeau şi de mâncare pe gratis… Iar la prime, ei aveau 1.000 de şilingi, iar eu luam cam 3.000, tot de şilingi. Eram doar doi profesionişti în echipă: eu şi cu un neamţ, mai tânăr cu 7 ani decât mine, care a murit.

Şi juca bine echipa?

Păi când am ajuns eu, am luat campionatul. Dar faţă de Rapid, să zicem, nici nu se puteau compara. Meciul vieţii lor a fost cu Internazionale Milano (n.r. – în septembrie 1973, Cupa UEFA). Îi batem acasă cu 1-0. La ei, conduc italienii cu 2-0, 2-1 la pauză. În minutul 89, mă duc la un corner. Îi dau căpăţâna, în vinclu am pus-o! 2-2! M-au strâns ăştia în braţe de mi-au rupt o coastă! Am luat primă de 15.000 de şilingi. Oricum, am fost tot timpul bine cu patronul austriac. M-a chemat de cinci ori până acum, la Viena. De la Rapid, unul nu m-a sunat să mă cheme o dată la o cafea. 

„Nu merită să-ţi cânte imnul pentru nişte chinuri la bătrâneţe“

culae 4

Al treilea din dreapta, alături de echipa naţională, în Mexic, 1970 FOTO: ARHIVĂ PERSONALĂ 

„Weekend Adevărul“: Când aţi revenit în ţară, din Austria?

Nicolae Lupescu: La cutremur, în 1977. Ei mi-au propus să rămân în continuare, ca antrenor, dar n-am vrut eu, să nu mă fac de ruşine în faţa lui Ştefan Andrei. Mi-am sunat un cumnat, pe vremea aia stăteam pe Griviţei. „Mă, s-a dărâmat blocul? Mie să-mi spui, că nu mai vin acasă!“ „Nu, Nicuşoare, o cană de la bucătărie s-a spart, atât!“ Ce, când am ajuns acasă, bucătăria abia mai stătea în picioare! Era jale!

Aţi început să antrenaţi în acelaşi an, nu?

Da, am stat două luni, să mă odihnesc şi eu. Că meritam, nu? Aveam bani, aveam de toate, mă întorsesem din Austria cu 50.000 de dolari.

Păi şi nu v-au controlat comuniştii?

Nu, n-aveai voie să scoţi valută, altfel nu-i interesa.

Şi unde-i ţineaţi?

Acasă! De ce să-i bag în bancă? Îi ţineam acasă, la mine, cine să mă fure?

„Dădeam vin şi carne la tot neamul meu“

Care a fost prima echipă pe care aţi antrenat-o?

Primul care m-a chemat era directorul de la Mecanică Fină, care era mare rapidist. Erau în C, la retrogradare. I-am scăpat, apoi i-am băgat în B şi, după 7 etape, ne luptam să promovăm în A. Le mai dădeam câte un ceas la arbritri, atât puteam. Erau nişte ceasuri româneşti, făcute la Mecanică Fină, „Orex“ se numeau. Erau trei arbitri, noi dădeam trei ceasuri. Ceilalţi, care se luptau la promovare, dădeau bani grei de tot. Oricum, eram sfânt în faţa jucătorilor! Mă băteam pentru banii lor, dar unul nu sufla în faţa mea! Vai de mine, păi ce…?

A urmat Buzăul, nu?

Da, am mai antrenat la Buzău, Sibiu şi Turnu Severin.

Dar cea mai frumoasă perioadă a fost unde?

La Buzău. Clar. Luam 14.000 pe lună, dar mâncarea era gratis. Eram prieten cu unul de la abator şi veneam cu 10-15 kile de carne în fiecare săptămână. Îmi spunea ăla cu vinurile: „Băi, tu nu ai nişte damigene, să-ţi pun nişte vin?“. Am dus-o cel mai bine acolo! Dădeam vin şi carne la tot neamul meu.

Revoluţia unde v-a prins?

Acasă, locuiam pe Matei Voievod. Mă uitam pe geam cum trăgeau din elicopter în lume. N-am ieşit afară. Noroc că Ionuţ era plecat cu Dinamo în Cipru.

Cum aţi perceput schimbarea de regim?

Am zis: „Cum o vrea Dumnezeu, poate o fi mai bine!“.

Dar simţeaţi că lucrurile mergeau extrem de prost, în ultimii ani?

Măi, eu n-am simţit-o, că am avut bani! Am avut bani să-mi cresc copiii decent, fără să iau de la gura unuia ca să-i dau celuilalt. Dar, da, vedeam cât de greu le era oamenilor din jur.

Bun, revenind. Aţi simţit totuşi schimbarea de regim?

Speram că se va întâmpla ceva bun. În schimb, tot hoţii care erau înainte au venit la putere.

„Mă doare când e nor“

Cu sănătatea cum staţi?

Bine, bine. Am avut nişte probleme cu vezica, dar m-am operat şi e bine. A şi scris ăla, George Stanca, că am cancer. De fapt, aveam pietre.

Dar văd lângă dumneavoastră patru pungi pline cu medicamente. Pentru ce le luaţi?

Pentru inimă. Am făcut un infarct, cu opt ani în urmă. Nu ţin nici regim… Mi-a dat voie să beau câte un coniac mic, pe zi. Şi eu beau două.

Mai fumaţi?

Nu, de opt ani. Am fumat 50 de ani, două pachete de zi, la fel şi când eram jucător. 

Dacă aţi avea acum 20 de ani, credeţi că aţi rezista tentaţiilor pe care le întâlnesc fotbaliştii?

Nu, n-aş mai juca fotbal. Noi am jucat, mult timp, cu crampoane din piele, cu cuie. Mă dor picioarele de nu mai pot. Am jucat în gheţărie, în zăpadă, fără recuperare. Mă dor de nu mai pot. Uneori nici nu le mai simt. N-aş mai juca fotbal…

Dar ce aţi face?

Muncitor, nu ştiu. 

Domnule Lupescu, dar vi s-a cântat imnul, aţi reprezentat România la Mondiale…

Păi da, măi, dar nu ştiam că o să am durerile astea nenorocite.

Nu merită suferinţele astea pentru viaţa frumoasă pe care aţi avut-o în tinereţe?

Şi dacă îţi dă Dumnezeu 80 de ani să trăieşti, ce faci? Şi de la 60 începe să te lase tot? 20 de ani de chin? Mă trezesc dimineaţa de nu pot să-mi mişc umărul şi genunchii. Bag Ketonal, ca să mă mai lase. Ia uite, umărul ăsta… Pune mâna, să vezi. De la Viena, în loc să cad în cap, am căzut pe el…

A fost dislocat?

Da, şi era vară şi n-am vrut să mi-l pună în ghips, că era neplăcut. Mi-am pus o faşă, dar o mai dădeam jos când conduceam maşina. Şi uite! Mă doare când e nor. Deci, sincer, nu merită să-ţi cânte imnul pentru nişte chinuri la bătrâneţe.

Dar nu v-aţi gândit niciodată, nu ştiu, când vă uitaţi pe geam, la toţi bătrânii care trec şi care nu au nicio măcar o părticică din realizările dumneavoastră?

Da, dar în întreprindere nu munceşti ca la fotbal. E mai uşor. Făceam piesele, robineţii, în două ore, şi apoi mă duceam la antrenament. Făceam 100 şi ceva de robineţi în două ore. Poate dacă făceam robineţi toată viaţa, nu aveam durerile astea de acuma. Adevărat, nici banii nu-i aveam. 

„I-am zis lui Ionuţ să nu fie prost ca mine, să nu se mai întoarcă“

culae 5

Tatăl şi fiul, la un meci al echipei naţionale FOTO: MEDIAFAX

Ce face Ionuţ?

Îşi vede de treabă. Platini ţine foarte mult la el. Ionuţ a învăţat şi franceza acuma, că e pe teritoriu francez. Ştie patru limbi. Păi da! Eu i-am zis lui să nu fie prost ca mine, să nu se mai întoarcă în ţară. Să rămână acolo. Eu am fost prost, am venit acasă cu trenul. I-am zis lui Ionuţ: „Nu mai, tată, nu mai veni! Rămâi acolo. Eu mâine-poimâine mă duc. Mă-ta, la fel. Cel mai bine: o iei pe soră-ta, îi faci loc şi lu’ bărbat-su cu serviciu’ p-acolo... Le faci şi lor rostul. Ţi se scoală să vii la Bucureşti? Te sui în avion şi în două ore eşti aici“. Nu merită, domn’e, să trăieşti aici. Eu merg pe jos pe Ştefan cel Mare şi sunt numai rahaţi de câine pe trotuar.

De ce nu l-aţi dat la Rapid, când s-a apucat de fotbal?

Păi s-a dus el să dea probe, era copil. Stăteam pe Griviţa şi Giuleştiul era aproape. Nici nu l-au primit să-l vadă cum joacă. Ionuţ nici acum nu-mi spune cu cine a vorbit. Dar era ori Codreanu, prietenul meu, ori Grea­vu, Dumnezeu să-l ierte! Zice: „Cine eşti tu?“. „Lupescu Ionuţ.“ „Eşti băiatul lui Culae?“ „Da.“ „Hai, fugi de-aici, că n-ai talent!“

Era bun la învăţătură?

Nu prea era. Odată mi-a luat patru la matematică şi nu l-am lăsat să se ducă la antrenamente o săptămână. El plângea de nu mai putea. M-a sunat nevastă-mea după două zile: „Se îmbolnăveşte copilul, dragă!“. Eu l-am mai certat, dar niciodată nu am dat în el. Nici în el, nici în fată. Mai ţipam la ei, îi mai înjuram aşa, dar o făceam numai din dragoste.

„Ţine la mine până la Dumnezeu“

Cum v-aţi simţit să-l vedeţi la televizor, în echipa aia fenomenală, „Generaţia de aur“?

Tremura carnea pe mine! Dar când a bătut atunci penalty cu Suedia…

Chiar spunea comentatorul, la momentul respectiv: „Oare ce-o fi acum în inima lui Culae Lupescu“.

Nici n-am vrut să mă uit. Îi spuneam: „Dă, tată, tot în partea ta stângă“. Şi acolo a dat! A trimis portarul în dreapta şi a dat în stânga. Dar acolo a greşit Prunea, tată… Îi dădeam un pumn ăluia, era în careul meu, la 6 metri. A ieşit foarte prost!

Mai vorbeaţi cu el după meciuri, nu ştiu, poate vă mai cerea câte un sfat…

Nu, niciodată. A avut inteligenţă multă. Nu se vedea în joc, n-avea libertate. Aşa îi spunea Iordănescu să joace.

Dar ce relaţie tată-fiu aţi avut cu Ionuţ? L-aţi cocoloşit, cum se mai spune?

Am ţinut foarte mult la el. A fost primul meu copil. Şi băiat! Vai de mine… Îi spuneam lui nevastă-mea să-l lase să facă pipi pe covor. „Lasă să facă acolo, că iau eu altul!“ Sau mergeam la naşul. Ionuţ era cu mingea în maşină. Cum intram la ăsta în casă, dădea cu mingea în lustră. Ce să fac? Luam altă lustră.

Şi simţiţi că dragostea asta se întoarce la dumneavoastră?

Da, ţine la mine până la Dumnezeu. Mă ajută cu bani, altfel, din pensie, din ce primesc lună de lună, nici n-aş putea trăi. El e şeful, el ne ajută pe toţi.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Sport



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite