Legendarul Valentin Stănescu, alergat pe şine de fanii furioşi: „Am luat-o de la stadion, aşa, în chiloţi şi în tricou, spre gară. Dacă mă prindeau, aş fi avut soarta nemţilor în Primul Război Mondial“

Valentin Stănescu (dreapta, foto: 1923.ro)

„Adevărul“ îţi prezintă povestea numelor mari din fotbalul nostru. Astăzi e rândul lui Valentin Stănescu, tehnicianul cu cele mai bune rezultate din istoria campionatului intern. Valentin Stănescu e singurul tehnician care a antrenat Steaua, Dinamo, Rapid, Craiova şi naţionala, precum şi unicul din România care a câştigat trei titluri cu trei echipe diferite.

Valentin Stănescu (1922 - 1994) a fost, cu siguranţă, unul dintre cele mai pitoreşti personaje din fotbalul mioritic. Nea Tinel a început să joace fotbal de mic, ca portar, la Olympia Bucureşti, unde s-a legitimat în 1933 şi a activat pe toată perioada junioratului. A trecut apoi pe la Malaxa Tohani, Sportul Studenţesc, Sparta Bucureşti şi Carmen Bucureşti, unde a rămas până în 1947, când comuniştii au desfiinţat echipa industriaşului Dumitru Mociorniţă. A încercat apoi să ajungă în Italia, împreună cu Bazil Marian, dar cei doi au fost prinşi pe puntea vaporului cu care încercau să evadeze. Propunându-li-se ca, în locul puşcăriei, să joace la o echipă muncitorească, au ajuns împreună în Giuleşti.

La Rapid, Stănescu a rămas până la 30 de ani, când s-a retras în plină glorie, după ce bifase şi cinci selecţii la prima reprezentativă. Ca fotbalist, a rămas proverbial pentru teama sa de loviturile libere. La un meci cu Cehoslovacia, disputat pe Giuleşti la 21 septembrie 1947, Stănescu s-a speriat de forţa şutului lui Josef Vedral şi a răcnit de l-au auzit toţi spectatorii: „Faceţi zid, că mă omoară ăla". Până la urmă, teama portarului s-a dovedit a fi justificată, întrucât a încasat şase goluri în acea partidă.

Alergat pe câmp de spectatorii furioşi

Ca antrenor, Valentin Stănescu a fost extrem de iubit de jucători, indiferent de echipele pe a căror bancă tehnică a stat. Şi-a început cariera la echipe mici, precum Locomotiva MCF, Dunărea Giurgiu, Unirea Focşani şi Metalul Târgovişte. La Focşani a trăit cel mai nefericit incident din cariera sa. După o partidă pierdută pe teren propriu, spectatorii l-au alergat pe un câmp din apropierea stadionului, iar Stănescu a scăpat urcându-se din mers într-un tren care tocmai pleca din gară. „Am luat-o de la stadion, aşa, în chiloţi şi în tricou, peste câmp, spre gara de la Mărăşeşti. Era niţică distanţă ! Noroc ca aveam pe atunci fuga bună. Altfel, dacă mă prindeau, aş fi avut soarta nemţilor în Primul Război Mondial. Cum necum, am scăpat. M-am suit în trenul de Bucureşti şi nici că m-am mai uitat înapoi", a povestit ulterior nea Tinel. 

Abia în 1963 şi-a îndeplinit visul de a antrena în Grant. Pe parcursul a cinci sezoane, a câştigat de două ori Cupa Balcanică şi, în 1967, a reuşit să aducă în Giuleşti primul titlu naţional din istoria Rapidului. „Parcă a fost ieri ziua ultimei etape, în care jucam cu Petrolul, la Ploieşti: 11 iunie, exact ca numele străzii, din Bucureşti, unde mi-am petrecut copilăria. A fost 0-0, adică exact cât ne trebuia să devenim campioni. La meci a fost şi cântăreaţa Ioana Radu, mare suporteră a Rapidului, care ne-a delectat cu muzica, tot drumul, în maşina cu care am venit de la Ploieşti. În Capitală, pe Podul Grant, au stat atârnate trei luni de zile un tricou şi o pereche de chiloţi ale echipei Rapid", a povestit ulterior Valentin Stănescu, în cartea „Antrenori la ora confesiunilor". Au urmat apoi câteva escale la Steagul Roşu Braşov şi Steaua, după care Tinel Stănescu a fost numit la cârma primei reprezentative. A rezistat doi ani pe banca tricolorilor, fiind demis în 1975, după eşecul echipei olimpice, scor 0-4, în faţa celei similare a Franţei.

Are cinci promovări în CV

Reîntors în competiţia internă, a reuşit să câştige titlul şi cu Universitatea Craiova, performanţă care l-a readus la echipa naţională. A ratat de puţin calificarea la Cupa Mondială din '82, deşi reuşise câteva rezultate meritorii, printre care o victorie cu Anglia, scor 2-1, pe „23 August", urmată de un 0-0 chiar pe „Wembley". Ultimii ani de carieră şi i-a petrecut în Bucureşti, la Dinamo, unde a câştigat încă un titlu, respectiv la Rapid, pe care a readus-o în primul eşalon, după câţiva ani buni în care giuleştenii evoluaseră doar la matineu. În urma lui Valentin Stănescu rămâne un palmares unic în România: trei titluri de campion cu trei echipe diferite, precum şi cinci promovări!