Naţionala e doar o metaforă a României, situaţia e infinit mai tragică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Naţionala e doar o metaforă. Voi gîndiţi-vă că situaţia ţării este infinit mai tragică decît cea a naţionalei şi brusc metafora va arăta altfel...Ceea ce se întîmplă la naţională e un soi de imagine micro a situaţiei din ţară. Eu mă mir că mai avem naţională.

Naţionala de fotbal e mai degrabă o imagine frumoasă a ceea ce se întîmplă în ţară pentru că ea a avut mereu un statut privilegiat faţă de alte sporturi. Fotbalul nu a trecut prin şocul pe care l-au primit alte sporturi şi societatea românească în ansamblu. El a avut multe privilegii. A fost asemenea „investitorilor strategici“. Vedeţi cum arată situaţia din rugby sau handbal masculin care este poate mai aproape de ceea ce se întîmplă în ţară. Sau atletismul. Sau canotajul unde am avut tradiţie şi investiţii enorme. Unde au dispărut toate acestea şi de ce?

Acum ceva timp am avut o discuţie cu Gary Kasparov, acest geniu al şahului. Am discutat despre sport. Discuţia era despre „maşinăria sovietică de şah“. Cum s-a format şi cum s-a distrus sau s-a „profesionalizat“. Voi puncta şi adapta succint şi aleatoriu cîteva din acele idei în contextul nostru.

Educaţia

Sportul de performanţă se bazează pe educaţie. Pe o educaţie la nivel de mase. O educaţie extinsă. Pe introducere unor materii şi a unor norme obligatorii pentru toţi. Asta ţine nu doar de sport, ci şi de sănătatea publică. Vorbim de chestiuni de bază de la care se porneşte. E ca un fundament al casei pe care poţi construi ceva. Cu cît mai mulţi copii ştiu un sport, îi cunosc regulile, îl practică cu regularitate, cu atît avem şanse mai mari ca el să dea performanţă. Se mai face aşa ceva în şcoală? Unde este educaţia fizică? Cîţi dintre copii de azi mai pot îndeplini acele norme minime de bază ale educaţiei fizice din anii 80? Avem date? Nu. Sincer, mă tem că tot mai puţini copii ştiu regulile de bază ale sporturilor foarte cunoscute, iar practicarea lor înseamnă să ceri deja mult prea mult. Verificaţi în jurul vostru...

Infrastructura

În sec. XX infrastructura sportivă s-a dezvoltat cu o deschidere enormă spre un număr tot mai mare de copii, adolescenţi şi chiar maturi. Adică: gratis pentru tot poporul. S-a investit imens şi în România anilor 60-80 în acest domeniu. Infrastructură sportivă înseamnă nu doar terenuri, săli de sport, ci şi antrenori, cluburi specializate, competiţii la toate nivelurile: inter-cluburi, între şcoli, sate, orăşele, fabrici, uzine etc., tot soiul de spartakiade locale şi regionale.

Mai avem astăzi aşa ceva? Nu. Cînd aţi încercat ultima oară să jucaţi un meci de fotbal, volei sau baschet? Eu mai practic uneori. A găsi un teren la îndemînă gratis e aproape imposibil. Toate şcolile şi-au închis terenurile, avînd un regim destul de complicat de închiriere, iar gratis nici nu poate fi vorba. Marea parte a bazelor sportive au fost fie distruse (deturnate spre alte scopuri, jefuite), fie privatizate. Mai ai şansa să joci pe terenuri private. Cîţi copii îşi permit asta? 10%? Personal nu am mai văzut copii bătînd mingea de dragul artei de vreo 10 ani. Şi cam circul prin ţară. De ce? Şi pentru că această infrastructură a cam dispărut sau s-a privatizat. De competiţii nu mai vorbim. Apropos, una dintre cele mai mari probleme ale oraşelor noastre este dispariţia infrastructurii de joacă pentru copiii de peste 10 ani şi adolescenţi. Gata, i-am pierdut pentru sport şi pentru un anumit tip de socializare. Asta ne va costa enorm de mult....

Baza de selecţie

Ştim cu toţii că, cu cît mărim baza de selecţie, cu atât avem şanse să avem performanţe mai mari. În orice domeniu. Cu cît media este mai puternică, cu atît avem şanse mai mari pentru dezvoltarea unor eşantioane de top. Pe de o parte avem un număr tot mai mic de copii. Stăm prost cu natalitatea. Dar asta nu e tot căci şi pe cei pe care-i avem îi implicăm tot mai puţin în sistemul de educaţie şi competiţie sportivă. Vedeţi punctele de mai sus. Această bază s-a redus la minim şi asta se reflectă asupra tuturor sporturilor. Şi e o realitate tragică în orice domeniu. E un soi elitism găunos.

Sistem de selecţie? Sistemul de selecţie este inexistent, pentru că nu-l mai avem. Au fost distruse toate ascensoarele sociale existente în acest domeniu. Pur şi simplu mecanismele vechi pe care le-am distrus nu au fost înlocuite cu nimic. A apărut un sistem total aleatoriu şi aproape mistic.

Iordănescu cu icoanele lui este imaginea perfectă a situaţiei în care a ajuns fotbalul local şi întreg sportul românesc. Şi asta nu ar fi tragic dacă asta nu ar fi imaginea întregii ţări şi a mai tuturor domeniilor de activitate. Pentru omul simplu fără bani şi acces la un loc de muncă şi resurse, fuga afară la muncă şi icoana sînt singurele speranţe.

Băusem o cafea înainte de meciul cu Albania cu Florin Chirculescu. Şi el a dat un pronostic-diagnostic de medic cinic: „La TBC stau mai bine ca noi, la mortalitate infantilă stau mai bine ca noi – cum naiba să batem Albania tocmai la fotbal?“. Înţelegeţi despre ce vorim? Cu siguranţă…

Privatizăm sportul?

Tendinţa globală este ca sportul să treacă dinspre spiritual olimpic - adică al sportului public, amator universal care a avut o funcţie bine definită social, politic şi economic - spre un sector privat, accesibil doar unora şi subordonat intereselor financiare. Se ştiu poveşile de acum 30 de ani în care în cluburi precum Ajax Amsterdam jucau doar copii din cartier. Mai toate cluburile se axau în principal pe grupurile pe care le reprezentau: şcoli, universităţi, fabrici, uzine, localităţi, regiuni. Banii în aceste ecuaţii erau secundari. Era un sport de amatori care îndeplinea nişte nevoi sociale şi politice foarte importante ale comunităţilor reprezentative locale. Azi sportul îndeplineşte doar o funţie financiară şi reprezintă doar capitalul care-şi maximizează profitul: de la multinaţionale farmaceutice la cele sportive şi media.

Acum banii au înlocuit cam totul. Ceea ce se numeşte azi “sport profesionist” nu este decît o maşinărie de produs bani şi show şi nu are nimic cu spiritul sportului şi cu tradiţia lui olimpică. Unde duce toată această poveste? Asta este deja o altă temă.

Concluzii: naţionala ca imagine a micii clase de mijloc sau sus puse?

Sportul are nevoie de un „sistem”, un soi de proiect de lungă durată: se construieşte greu, în cîteva generaţii şi dacă e construit bine se distruge tot greu, dar mai uşor decît se construieşte. Acum, practic, asistăm la distrugerea, dispariţia, dizolvarea şi terminarea resurselor care au rădăcini în investiţiile imense în acest domeniu în anii 60-80 şi care nu au fost înlocuite aproape cu nimic. 

Să fac o paralelă cu ţara?  Nici nu vreau să mă gîndesc. Dar dacă nu mă credeţi, mergeţi în cel mai apropiat orăşel sau sat şi o să vă convingeţi. Naţionala de fotbal este doar imaginea Bucureştiului, Clujului şi a clasei de mijloc şi celei sus puse care încă mai prinde cîte un mondial şi unde îşi fac cîte un selfie zîmbind fericiţi. Şi nu bănuim că sub acest zîmbet se ascunde o tragedie a unei ţări pe care nu vrem să o înţelegem. Iar marea parte a cetăţenilor acestei ţări nu mai primesc nici măcar spectacol fotbalistic, ci doar această imagine plătită indirect tot din banii lui. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite