Nemuritorul

Anul trecut, Cristiano Ronaldo a devenit cel mai prolific marcator din istoria echipelor naţionale de fotbal. FOTO: Facebook.

Ieri, vârsta lui Cristiano Ronaldo a ajuns la borna de 37 de ani. Ştirea acestei aniversări a fost retrogradată rapid în categoria „şi altele” şi acoperită, inevitabil, de autosuficientul zumzet cotidian.

De altfel, nici sportivul însuşi nu a părut foarte pătruns de rezonanţa cifrei pe care a atins-o propriul contor biologic.

Pentru un atlet care se antrenează cu o asemenea ambiţie încât stimulează fantasma că se va transforma, curând, într-un cyborg şi îşi va trăi veşnicia în lumina împătrită a stadioanelor, nonşalanţa aceasta, în privinţa trecerii timpului, nici nu are cum să mai contrarieze pe cineva.

La vârsta la care cei mai mulţi atacanţi au făcut deja burtă, din cauza sedentarismului spre care i-a împins ieşirea la pensie, ori s-au retras să îmbătrânească în jurassic park-urile unor cluburi din Asia şi America de Nord, umanoidul CR7 se comportă ca şi cum, pentru el, timpul nu cunoaşte hotare.

Atacantul lui Manchester United dă semne convingătoare că va reuşi să devină nemuritor.

Nemuritor la propriu, fiindcă de nemurirea sa la modul figurat se îngrijeşte deja constelaţia de recorduri pe care a gravat-o el însuşi în marmura templului în care sunt păstrate extravaganţele acestui sport: cinci trofee Champions League, cinci baloane de aur, patru ghete de aur, un Campionat European, 800 de goluri, dintre care 115 marcate pentru echipa naţională etc.

Ca să nu mai vorbim de onorurile cu care a fost canonizat în ţara natală: statui de for public, aeroport omonim în Insula Madeira, ordin cavaleresc conferit de şeful statului, plus muzeul pe care şi l-a consacrat sieşi, aşezat în portul în care a văzut lumina zilei, pe cheiul în faţa căruia navigatorii transatlanticelor priponesc bărcile lor uriaşe.

Avem de a face cu un sportiv care, parcă revoluţionând tehnicile criogeniei, se conservă prin congelare în viu. Cu un ascet care a găsit secretul de a şterge semnele anilor din memoria propriilor celule şi care defilează cu invenţia sa pe iarba unor arene sportive.

E greu de spus dacă trupul lui ar mai fi fost maşinăria inoxidabilă care e astăzi, în lipsa marelui său rival şi, în fond, a antrenorului său din umbră, Lionel Messi.

Dacă, născut într-o epocă populată doar de oameni obişnuiţi, pe care ar fi dominat-o cu uşurinţa la care îl îndreptăţeşte propriul geniu, fizicul lui ar mai fi făcut saltul spre neomenesc, pe care îl etalează acum.

Şi dacă el însuşi ar mai fi fost acelaşi maniac al perfecţiunii, care îşi trăieşte după o disciplină cazonă viaţa intra şi extrasportivă.

Cel mai probabil, Cristiano Ronaldo care aleargă astăzi prin faţa ochilor noştri este un mutant rezultat prin altoirea originalului tânăr, de la Sporting Lisabona, cu ambiţia nebunească, cu care s-a contaminat pe parcurs, de a deveni cel mai bun jucător din istoria lumii. Ambiţie pe care contemporaneitatea lui Messi i-a exacerbat-o şi i-a făcut din ea o obsesie.

Nu are cum să atingă înălţimile acestei aspiraţii, pentru că dintre marile daruri pe care natura i le-a făcut, cel de care ar fi avut cel mai mult nevoie, arta driblingului, i-a fost insuflat cu o dezavantajoasă parcimonie.

Fiind un jucător supradotat, nu i-a lipsit tehnica mare nici lui, însă a rămas departe de acel delir al mişcărilor din picioare, asemănător cu frisonul degetelor dintr-un concert de pian, cu care Messi sau Maradona, de exemplu, şi-au paralizat adversarii. Acea magie obscură şi atât de la vedere, pe care nici camerele de filmat nu o pot desluşi şi care este, de fapt, esenţa frumuseţii misterioase a acestui joc.

Ştie, fireşte, lucrul ăsta şi el şi tocmai ca să compenseze acest neajuns face tot posibilul să îşi alunge curgerea timpului din vene şi să îi învingă pe rivalii săi, dacă nu pe teren, măcar la masa verde a longevităţii, a biologiei. Să modifice miza acestui sport, din dexteritatea artistică a unui joc cu mingea, în arta de a nu îmbătrâni niciodată. 

Capriciosul popor al stadioanelor - care are năravul de a-şi împărţi semenii în două categorii mari şi late, cei simpatici şi cei antipatici - nu pare deloc pregătit să îi accepte această victorie finală, cu o valoare simbolică, de post scriptum.

Grandomania, aroganţa, individualismul, agravate de luxul de prost gust în care s-a învelit toată viaţa, fac ca Ronaldo să fie, chiar şi în ziua de astăzi, mai degrabă un intrus, un personaj negativ în perimetrul acestui joc - în care, de fapt, este rege.

Deşi a intrat în istoria fotbalului prin uşa din faţă, dând-o de perete şi zdruncinându-i balamalele, în inimile suporterilor nu a putut să intre altfel decât strecurându-se pe uşa din dos. Silindu-i, cu forţa rezultatelor sale, să accepte că este atât de mare pe cât el însuşi a pretins, de la bun început, că este.

A jucat mai mereu împotriva lor, sfidându-i, provocându-i, demolându-le, cu maliţiozitate, idolii, bucurându-se în contratimp cu euforiile lor.

Cu excepţia chibiţilor echipelor proprii, aproape toată lumea l-a privit prin filtrul unor resentimente care s-au lăsat cu greu risipite şi şi-a dorit să-l vadă eşuând, rostogolindu-se de pe soclul pe care, cu trufie, stătea aşezat.

Nu a eşuat, ci, dimpotrivă, a prosperat, devenind de la an la an tot mai bun, hrănindu-se inclusiv cu huiduielile copioase care erau menite să-l intimideze, până a cucerit tot ce era de cucerit şi s-a urcat în vârful statisticilor cu care istoria ţine contabilitatea jucătorilor de acest calibru.

Ar fi bine ca măcar acum, în al doisprezecelea ceas, publicul acesta preţios să se recunoască învins de maşinăria de fotbal pe care a avut ingenuitatea să o conteste şi să renunţe la ranchiuna lui imatură. Altminteri, îi va fi dat să petreacă o eternitate întreagă în amarul repulsiei pe care i-o stârneşte acest fanatic, acest imperturbabil nemuritor.