O mare putere sterilă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Un meci bizar e întotdeauna o iluzie cu fund dublu. La suprafaţă se vede ceva real şi irelevant: Germania a arătat că poate să domine categoric amplu şi permanent. Dedesubt, o realitate nevăzută spune cu totul altceva: Germania nu poate să cîştige meciul pe care îl domină pînă la umilinţă.

Semifinala de la Marsilia a fost jucată şi ratată de o Germanie care a arătat o capacitate administrativă maiestuoasă şi o lipsă de soluţii exasperantă. Nu e o supriză. Sau e, în fotbal. Dincolo de stadion, Europa politică are parte, din plin, de aceleaşi calităţi şi incapacităţi germane.

După 20 de minute de joc, Franţa era dezmembrată. Pogba şi Matuidi erau scoşi din joc. Boateng făcea jocul german de la centru, iar Ozil, Kroos şi Draxler se mişcau lejer în într-un Versailles personal, pus la dispoziţie de defensiva frnaceză. Doar Antione Griezmann, abil, inteligent şi imprevizibil, spunea că Franţa e acolo şi că meciul nu e adjudecat. Însă specatcolul german era singur pe afiş. Cu timpul, trupa germană a început să strige din teren că a uitat finalul. Nu s-a găsit nici un sufleur.

Germania a apărut în teren gata să subjuge orice echipă şi complet incapabilă de ultima decizie. Cum se spune, cu o vorbă proastă, dar precisă, Germania n-a avut golul în ea. Problema numărului 9 a însoţit Germania de la primul meci şi a adus eşecul din semifinale. Cu Gomez accidentat şi cu Thomas Muller în stare de rebut irecuperabil, Germania a arătat ca un aparat de produs bisuri fără poantă şi ca un Mercedes care poate rula doar lateral.

Franţa a fost, în mod fatal şi lăudabil, o echipă remorcată de context. Plus Antoine Griezmann - jucătorul refuzat pînă la 18 ani de toate echipele (eşti prea scund!) şi adoptat generos de Real Sociedad. Griezmann a dezvoltat ambiţia şi execuţia rapidă a jucătorului care ştie că trebuie să convingă repede o audienţă sceptică. Azi, Griezmann e, probabil, cel mai periculos lucru care i se poate întîmpla unui fundaş central în Europa. Dar Franţa poate conta, uneori, în faze de joc atletice şi aeriene, şi pe Olivier Giroud. Aici s-a aşezat diferenţa între o Germanie lipsită de vîrf şi o Franţă care poate conta pe un cuplu care se înţelege bine şi, la un loc, dă un vîrf cu două tăişuri.

De fapt, Europenele nu pot da răspunsuri decente celor două întrebări rămase din seara semifinalei precedente: ce a căutat Ţara Galilor în semifinale şi ce caută Portugalia în finală?

Restul a fost o suită de incidente care au coagulat pentru a se conforma raportului fundamental din teren. Rizzoli a acordat, pedant şi nu tocmai necesar, un penalty care  a trimis Germania la vestiare cu bănuiala că nimic nu merge şi nu are cum să iasă bine. Kimmich a gafat foarte ne-german şi a moşit golul doi francez. Kroos, Howedes şi Draxler au lucrat harnic la un coctail de neputinţă şi nenoroc. În sfîrşit, astre pe care nu le poate cerceta nimeni, spun că, ori de cîte ori are nevoie de un titlu, Franţa trebuie să bage mîna în buzunar şi să organizeze un turneu final: Europenele în 1984, Mondialele în 1998 şi, iar, Europenele în 2016. Nu e nici o sugestie de fraudă. În fiecare dintre aceste ocazii, Franţa a venit cu echipe excepţionale. Numai că francezii n-au moral decît acasă. Echipe la fel de bune s-au făcut ţăndări, cum au ieşit din Franţa. Isprava de la Mondialele din 2010 e cel mai grotesc naufragiu cunoscut în fotbalul mare.

Franţa nu poate fi minimalizată, deşi blocajul mecanic german a confiscat toate comentariile. Griezmann a strălucit fatal pentru adversar dar Sissoko, proaspăt retrogradat cu Newcastle, a făcut un meci eroic, în fuleu permanent, de la un cap la celălalt al flancului drept francez.

Însă diferenţa decisivă a venit de pe bancă. Didier Deschamps a rămas, mai departe, liderul care a dat Franţei titlul mondial în 1998. În primul rînd, pentru că a sărit din scheme, după ce a înţeles eroarea. Deschamps a început meciul greşit, cu o echipă aşezată prea adînc şi fără ordin de pressing. În aceste condiţii, Germania a ocupat rapid centrul şi a dictat jocul. După pauză, Deschamps s-a corectat, a împins echipa cu 10 metri mai sus şi a rezistat. Joachim Löw n-a avut reacţie. Löw l-a introdus maşinal pe Mario Götze, dar toată lumea aştepta mutarea şi toată lumea ştia că Götze nu poate juca vîrf. Löw a urmărit toată repriza a doua în agonie, cu tabla de şah închisă şi cu ochii pe ceas.

În consecinţă, Franţa nu are cum să rateze titlul. Portugalia e Ronaldo şi Ronaldo nu poate face mai mult decît Ronaldo. De fapt, Europenele nu pot da răspunsuri decente celor două întrebări rămase din seara semifinalei precedente: ce a căutat Ţara Galilor în semifinale şi ce caută Portugalia în finală? Deocamdată. nu e timp de asemenea discuţii. Tema rămîne paradoxul german: o mare putere sterilă. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite