Reportaj de la Moscova - Vamos, Vamos Argentina! Strigătul de luptă al unei naţiuni căreia fotbalul i-a pansat mereu suferinţele

Suporterii Argentinei sunt printre cei mai pătimaşi din întreaga lume, capabili să facă orice pentru naţionala ţării lor.

13.467 de kilometri sunt pe calea aerului între Buenos Aires şi Moscova iar preţul unui bilet de avion în perioada Mondialului se situează undeva pe la 1800 de euro. Sunt două borne importante de care orice argentinian a trebuit să ţină cont atunci când a decis să îşi urmeze echipa favorită atât de departe de casă. Dacă adăugăm şi un preţ mediu de 100 de euro pe noapte pentru cazare, deplasări interne între oraşele din Rusia (Argentina joacă în Grupa D la Moscova, Novgorod şi St. Petersburg), preţul biletelor la meciuri, plus alte cheltuieli suplimentare, un calcul simplu ne arată că pentru a fi alături de Messi şi compania la Campionatul Mondial e nevoie de câteva mii bune de euro.

Din Argentina au fost cumpărate 53.000 de bilete pentru turneul final (locul 6 în topul cumpărătorilor, după SUA, Brazilia, Columbia, Germania şi Mexic), dar se estimează că numărul fanilor echipei sud-americane prezenţi în Rusia este mult mai mare, pentru că au venit suporteri şi din alte ţări. În zilele premergătoare începerii Mondialului, dar şi în cele care au urmat, inclusiv după debutul nefast, Argentina – Islanda 1-1, Moscova a fost sub asaltul tricourilor alb-bleu. Mulţi, zgomotoşi, veseli, guralivi, dornici să răspândescă pasiunea lor celor din jur.

Pe Arbat, o stradă pietonală din centrul Moscovei, care dă spre Piaţa Roşie, unde şi-au stabilit cartierul general, afişând bannere pe vechile clădiri ruseşti renovate artistic, ai impresia că eşti la Buenos Aires, într-unul dintre celebrele barrio ale metropolei sud-americane. Jose Antonio e student în ţara natală şi a venit în Rusia, pentru că şi-a vândut maşina primită cadou de la părinţi după ce a intrat la Universitatea din capitala ţării, unde e în ultimul an la inginerie. De loc e din Mendoza, undeva spre graniţa cu Chile, oraş de un milion de locuitori, renumit pentru vinurile din podgoriile aşezate pe coasta munţilor. Jose e obişnuit cu frigul Anzilor, aşa că umblă în tricou prin soarele cu dinţi, specific Moscovei, care e mai degrabă înşelător decât prietenos.

25 de ani de secetă

Aşteaptă de o viaţă să sărbătorească un trofeul al favoriţilor. De o viaţă, pentru că are doar 25 de ani, exact numărul anilor care au trecut de când Argentina n-a mai câştigat nimic. Ultimul trofeu e Copa America din 1993, cântecul de lebădă al generaţiei lui Batistuta, Ruggeri, Simeone, Redondo, Basualdo şi Goycoechea, parte din echipa pe care România avea să o elimine în optimile de finală de la Mondialul din SUA, de un an mai târziu. Jose e înnebunit după fotbal, spune că s-a născut cu el în sânge şi tânjeşte la vremurile pe care tatăl şi bunicul său le-au trăit. Stăm la o bere şi îmi povesteşte fără să îl întreb mare lucru: “Eu sunt generaţia lui Messi, tata a lui Maradona, iar bunicul a lui Moreno. Toţi au fost la fel de mari. În Argentina, nu îi comparăm. E ca şi cum ai întreba cine a fost mai mare: Mozart, Paul Mc Cartney sau Michael Jackson. Au fost perioade diferite, dar ei sunt simbolurile fotbalului argentinian”.

Înainte de Maradona a fost Moreno

Îl întreb cine e Moreno, pentru că sincer n-am prea auzit de el. Aflu că Jose Manuel Moreno e primul star al fotbalului din “Ţara Tangoului”. A jucat între 1935 şi 1961 şi a fost un atacant tehnic, capabil să dribleze pe oricine şi cu un simţ al porţii remarcabil. E idolul generaţiei seniorilor din Argentina. Jose spune că toţi bătrânii zic despre el că a fost peste Maradona şi Messi. De pe net aflu apoi că Moreno s-a remarcat şi prin faptul că era beţiv, fuma şi lipsea de la antrenamente. Tipic pentru un fotbalul boem. În ciuda acestor deprinderi a fost desemnat al cincilea fotbalist din secolul trecut al Americii de Sud, după Pele, Maradona, Di Stefano şi Garrincha. Un zeu al fotbalului clasic. Discutăm mai departe despre Argentina şi pasiunea pe care o stârneşte fotbalul acolo. “La noi fotbalul e un mod de viaţă, nu e sport, nici măcar artă. Acum în perioada Mondialului, universităţile nu programează niciun examen. Toată lumea ştie că nu există decât fotbal. Dacă mergi în autobuz vei auzi vorbindu-se despre fotbal, la colţul străzii la fel, tineri, bătrâni, femei, politicieni, totul e despre fotbal. În Argentina trăim vremuri grele, nu sunt bani, iar fotbalul e singurul lucru care ne poate face mai fericiţi”, mai spune mimând înţelepciunea unui om mult mai în vârstă.

Îl cred şi mi-aş dori să fie şi la noi la fel. România împlineşte 20 de ani de când nu a mai fost la un Mondial şi jumătate dintre microbiştii ţării habar nu au ce emoţii aduce o astfel de competiţie. Îl întreb ce şanse are Argentina, mai ales că s-a împiedicat în primul meci cu Islanda. ”Dacă Messi joacă ajungem departe. Nu contează primul meci. Islanda s-a apărat cu toată echipa. Ăsta nu e fotbal. Messi s-a chinuit mult, a ratat un penalty, dar e cel mai bun din lume. A alergat cu toată echipa Islandei în spate. Fără Messi suntem o echipă normală. Sigur, mai sunt şi alţi jucători, Di Maria, Aguerro, Higuain, Dybala, Biglia, Banega. Lipseşte Icardi. Trebuia să fie aici, e golgheterul campionatului italian. Nu e normal să fie scos din lot pentru ce s-a întâmplat în viaţa personal”, mai spune Jose.

Icardi i-a suflat nevasta lui Maxi Lopez

Pentru cei care nu ştiu, Mauro Icardi, vârful de 25 de ani a lui Inter Milano, s-a însurat cu Wanda Nara, o vedetă media din Argentina, mai mare cu şase ani decât el. Problema e că Wanda a fost nevasta lui Maxi Lopez, fost coleg cu Icardi la Sampdoria, unde s-a înfiripat relaţia dintre ei. Wanda şi Maxi aveau trei copiii, toţi băieţi, la momentul despărţirii şi imediat după ce s-a pronunţat divorţul ea s-a recăsătorit cu Mauro, pe care l-a făcut imediat tatăl a două fete. Aşadar, se spune că Mauro i-a spart casa lui Maxi, care e bun prieten cu Messi şi Mascherano, liderii vestiarului şi oamenii care ar fi dictat înlăturarea lui Icardi. E cel puţin ciudat ca în lotul Argentinei să nu fie prezent unul dintre cei mai buni atacanţi ai momentului, dar asta e realitatea. Icardi are doar patru meciuri la naţională, în condiţiile în care în ultimii patru ani a marcat 102 goluri pentru Inter, într-un campionat greu cum e cel al Italiei.

“Mascherano e bătrân şi lent”

Jose are chef de vorbă şi vrea să îmi la rând toată naţionala pumelor. “N-avem portar. Caballero a jucat patru meciuri la naţională până la 36 de ani. De cinci ani, de când e în Anglia, e rezerva perfectă. Argentina l-a pierdut pe Romero, portarul ultimilor ani. Bine, nici el nu joacă la Manchester United, dar a apărat bine la naţională. În apărare avem probleme, Otamendi şi Rojo sunt ok, dar lateralii n-au experienţă. Şi urcă prea mult, nu ţin spatele. Mascherano e lent, bătrân şi lent. El e şeful vestiarului, dar face doar ce îi place lui Messi. El Jefecito nu mai poate ajuta echipa, ar trebui să stea pe bancă. De când e în China e şi mai slab. Di Maria, Aguerro, Higuain, Dybala, ei sunt buni. Şi Lo Celso, de la PSG e bun. A jucat titular aproape tot sezonul. Ce dacă are 22 de ani? Trebuie să joace”, se înfierbântă Jose. Vrând-nevrând ajungem tot la Messi. Trebuie să precizez că 90 la sută dintre fanii Argentinei poartă tricoul lui Messi. Rar vezi un Di Maria, un Mascherano, răzleţ un Higuian. Nici măcar Maradona nu îi face faţă lui Messi. Cumva normal, pentru că generaţia lui Diego are acum peste 50 de ani şi poate nu e atât de nebună că îşi sacrifice agoniseala pentru o excursie în Rusia. Jose vorbeşte iar despre Messi şi conchide: “E cel mai mare din lume. Geniu!” 

“Stăm prost la capitolul fizic”
Mă despart de Jose, nu înainte de a face o fotografie alături de noii lui prieteni, "am venit singur dar am intrat într-un grup aici, pentru că aşa suntem noi argentinienii, ca fraţii oriunde mergem" şi plec spre centru de presă. În spatele meu se aude Vamos Vamos Argentina! Vamos! Vamos a ganar! (Hai! Hai Argentina! Hai ! Hai să câştigăm!), imnul sud-americanilor, de care aceştia sunt atât de mândri. Ajung la centrul media de la stadionul Lujniki, unde întâmplarea face să intru în vorbă tot lângă un argentinian. E mai în vârstă şi mie mi se pare că aduce puţin cu Ioan Chirilă. Îi arăt o poză cu regretatul nea Vanea, dar spune că nu se regăseşte în el. Sergio Levinsky scrie a zecea Cupă Mondială din cariera sa. “Am fost la nouă, pentru cea din 1978 a fost în Argentina, nu o socotesc deplasare. A fost la noi acasă”.
Sergio are rubrică la infobae.com, cel mai mare portal de ştiri din America de Sud, după cum îmi spune. A fost şi în 1994 în SUA şi a suferit pentru naţionala lui la victoria tricolorilor din Pasadena. “Am avut echipă bună atunci. Batistuta, Balbo, Simeone… Păcat de Maradona. Poate lucrurile ar fi stat altfel cu el pe teren, deşi România atunci alerga foarte bine. Ne-au dominat fizic. Contraatacurile acelea au avut la bază pregătirea fizică a românilor. Noi, argentinienii, nu am excelat niciodată la asta, poate de asta am şi pierdut două finale de Campionat Mondial la sfârşitul meciurilor. În 1990 am luat gol în minutul 83, de la Germania, iar în 2014, în prelungiri, tot de la Germania”, îmi explică el.

“Jucătorii dictează la naţională”
Îl întreb şi pe el despre actuala naţională a Argentinei. Spre deosebire de tânărul Jose, Sergio, care pare să aibă în jur de 65 de ani, nu e atât de vulcanic, dar nici prea optimist. “Nu suntem favoriţi la câştigarea Cupei Mondiale şi nu spun asta pentru că am făcut egal cu Islanda. Naţionala Argentinei e la cheremul jucătorilor. Nu există o linie comună între conducere, antrenor şi fotbalişti. După moartea lui Julio Grondona (fostul preşedinte al Federaţiei Argentiniene între 1979 şi 2014), fotbalul din ţară a fost sfâşiat de interese. La primele alegeri care au urmat scorul a fost egal, 38-38, deşi au votat doar 75 de oameni. Cum e posibil aşa ceva? Toţi au vrut să muşte din tort. În Europa se vorbeşte mult de argentinieni după ce ajung aici, dar talentele se formează acolo. Toţi argentinienii sunt formaţi în ţara noastră, acolo trebuie să fie fotbalul puternic. Doar că e în scădere, din cauza acestui climat de instabilitate. Acum îl avem preşedinte pe Claudio Tapia. A încercat să unească fotbalul, dar n-a reuşit mare lucru. Apoi, sunt probleme şi cu antrenorii. Suntem la al patrulea selecţioner în ultimii patru ani: Sabella, Tata Martino, Bauza, acum Sampaoli. Nu s-a impus niciunul. La echipă dictează jucătorii. Dacă azi au chef să facă antrenament o oră, fac o oră, dacă vor ceva uşor, fac ceva uşor. Ne-ar trebui un selecţioner să se impună”

“Sampaoli, antrenor de echipe mici”

“Şi totuşi, Sampaoli are experinţă, a câştigat Copa America cu Chile”, îi spun eu. “Sampaoli e moale, antrenor de echipe mici. Ce a antrenat Sampaoli? Nişte formaţii din Peru, Chile şi Ecuador, apoi a fost la naţionala Chile. A luat întradevăr Copa America în 2015, dar ce presiune era la Chile? Niciuna! Chile nu câştigase nimic în toată istoria fotbalului. Nimic, nici măcar un trofeu. Nu poţi compara Argentina cu Chile. La noi presiunea este imensă. Toată ţara vrea acum, în momentul ăsta, altfel te linşează”, spune Sergio despre tehnicianul naţionalei sale.
O ştire care apare ulterior confirmă măcar parţial spusele sale. Jorge Sampaoli s-a trezit singur la un antrenament al Argentinei, pentru că tocmai el, antrenorul, nu fusese anunţat că a fost amânat. Ciudată treabă. Sergio insistă să mă convingă că Argentina are nevoie de o mână forte. “Jucătorii noştri vin de la echipe unde sunt vioara întâi şi îşi închipuie că pot face ce vor la naţională. E nevoie de cineva care să îi pună la punct. În 2014, Lavezzi i-a aruncat cu apă în ochi lui Sabella, acum fotbaliştii au cerut excluderea lui Icardi, pe care Sampaoli îl readusese la naţională!”

“Messi e mut!“

“Dar Messi, Messi ce face?”, îl stârnesc pe jurnalistul argentinian. “Messi e mut, Messi nu vorbeşte. Aşa e el, nici la Barcelona nu vorbeşte. Messi are nevoie de alţi lideri lângă el. La Barca i-a avut pe Puyol, Xavi, Iniesta. Chiar sunt curios cum se va comporta Messi acum după ce a plecat şi Iniesta. Ca fotbalist e un gigant, dar nu e lider, nu putem cere de la el ce nu are” 
Îl întreb şi pe Sergio de ce oamenii aşteaptă atât de mult de la naţionala de fotbal şi sunt capabili să facă sacrificii enorme pentru a fi alături de ea. “Noi argentinienii suntem vulcanici, fierbe sângele în noi. Aşa suntem ca naţie. Fotbalul ne-a dat cele mai mari satisfacţii. În 1978, când am luat prima Cupă Mondială, în Argentina erau vremuri grele de tot, iar fotbalul ne-a unit, ne-a făcut să uităm de tot. Apoi ne-am obişnuit cu asta”.

30.000 de dispăruţi în Ocean

Îmi amintesc de un pasaj din istoria Cupei Mondiale, publicată în Adevărul acum patru ani, dedicat turneului final din 1978. Ca şi celelalte ţări din America de Sud, Argentina a căzut pradă juntelor militare, iar regimul generalului Jorge Manuel Videla a fost de o cruzime rar întâlnită În Argentina au apărut atunci centre de tortură, în care opozanţii ideilor neo-fasciste, cei mai mulţi dintre ei tineri studenţi, trăiau clipe de coşmar. Bărbaţii erau castraţi, iar femeile violate, sub ameninţarea câinilor şi a bastoanelor electrice. Când nici tortura nu mai era de ajuns s-a trecut la măsuri şi mai extreme. Oamenii efectiv dispăreau. În jur de 30.000 de argentinieni s-au pierdut fără urmă, mărturiile ulterioare răsturnării regimului scoţând la iveală adevăruri dramatice. Mulţi dizidenţii fuseseră îmbarcaţi în avioane militare şi aruncaţi de vii în Oceanul Atlantic.

Fotbalul le-a vindecat suferinţa

Aceasta era situaţia în Argentina anului 1978, o ţară terorizată de oamenii lui Videla şi din acest motiv doi fotbalişti uriaşi, olandezul Johan Cruyff şi germanul Paul Breitner au refuzat să meargă la Mondiale. “Nu pot să joc fotbal la un kilometru de un loc în care oamenilor le se scot unghiile”, a spus Cruyff. Locul despre care vorbea olandezul se numea Şcoala Mecanică a Marinei, un fel de “Auschwitz” argentinian, aflat în imediata apropiere a stadionului Monumental, al celor de la River Plate, din Buenos Aires. L-am văzut cu ochii mei în urmă cu câţiva ani când am vizitat Argentina, între timp transformat în muzeu, şi e înfiorător. În 1978, Videla s-a folosit de Cupa Mondială pentru a-şi cosmetiza imaginea. L-a chemat la deschidere pe fostul secretar de stat american, Henry Kissinger, a suplimentat bugetul de organizare şi a investit puternic în infrastructură, construind stadioane şi aeroporturi noi. El a pus la dispoziţie oamenilor steaguri naţionale şi a oferit fanilor celebrele confetti, care au făcut ca Argentina 1978 să ofere în tribune unul dintre cele mai spectaculoase turnee finale. Strategia sa a dat roade, argentinienii de rând şi nu numai, chinuiţi de problemele zilnice găsind în fotbal cel mai bun mod de a refula.

FMI, coşmarul poporului argentinian

Aşa au ajuns argentinienii să creadă că fotbalul le vindecă rănile. Chiar dacă este o ţară mare şi destul de bogată, Argentina e mereu în criză. Sergio îmi confirmă că lucrurile merg rău. La conducerea ţării e Mauricio Macri, cel care a decis să recurgă din nou la ajutorul Fondului Monetar International. FMI e coşmarul poporului argentinian, din cauza unui împrumut făcut în 2001. În câţiva ani, politicile financiare ale Fondului au îngenuncheat Argentina, care a intrat în incapacitate de plată. Preşedintele de atunci, Cristina Fernandez de Kirchner a întrerupt relaţiile cu FMI şi a promis că niciodată poporul argentinian va mai fi îndatorat. “În discursul pe care l-a avut atunci, Cristina a spus că acordă cartonaşul roşu Fondului Monetar Internaţional. Exact aşa s-a exprimat. Asta ca să îţi dai seama cât de prezent e fotbalul în Argentina”, îmi spune Sergio.

Oameni simpli, croiţi doar pe fotbal

Situaţia economică a ţării, care se confruntă cu o inflaţie de aproape 19 %, şi cu o creştere economică modestă, e destul de jos, iar Argentina are nevoie de bani, sperând măcar la redresare. Fotbalul e singurul pansament al acestei naţii pentru vremurile grele, care nu se mai termină. Mi-au confirmat şi Jose şi Sergio, doi suporteri din generaţii diferite, legaţi de aceeaşi pasiune,  pentru “sportul preşedinte”. O pasiune care n-are limite şi nu ţine cont de nimic. Ce am mai remarcat la fanii argentinieni, sigur fără ai cunoaşte foarte bine, e simplitatea lor. Sunt oameni îmbrăcaţi aş spune chiar modest, pe care nu i-am văzut în locurile de fiţe ale Moscovei, e clar că n-au venit şi să viziteze Piaţa Roşie sau Kremlinul şi nici să-şi cumpere ceva de la GUM, celebrul mall din centrul Moscovei, Mulţi dintre ei umblă în stil backpackers, cu o raniţă mare în spate, tricoul şi steagul la vedere alb-bleu la vedere şi din când în când striga “Vamos! Vamos Argentina! Vamos! Vamos a ganar!”. E strigătul de luptă a unei naţiuni, care şi-a găsit motivaţia de a visa la mai bine prin fotbal.

Argentina joacă joi contra Croaţiei, de la ora 21.00, la Novgorod, un meci care poate fi decisive pentru calificarea din grupă  

43 de milioane de locuitori are Argentina

2 Cupe Mondiale a câştigat naţionala pumelor (1978 şi 1986) şi a pierdut alte trei finale (1930, 1990 şi 2014)

14 Copa America a câştigat Argentina în istorie

17 participări la Cupa Mondială are Argentina

3 eliminări în faza grupelor la CM a bifat Argentina (1958, 1962 şi 2002)

Top 3 selecţii la naţională: 1. Mascherano 144, 2. Zanetti 143, 3. Messi 125

Top 3 goluri la naţională: 1. Messi 64, 2. Batistuta 54, 3. Aguerro 38

93 de selecţii şi 34 de goluri are Maradona la naţionala Argentinei