Ronaldo, secundul primei echipe

Începând cu minutul 8, finala Europenelor a devenit o formă de luptă cu injustiţia. Payet a acroşat cu o brutalitate de hocheist debutant şi l-a scos, curînd, din joc pe Cristiano Ronaldo. Premeditarea a lipsit, duritatea inutilă, nu.

Englezul Clattenburg a văzut multă chirurgie acasă, pe terenurile din Premier League, şi a lăsat jocul să continue. Payet, apăsat de propria ispravă, şi Ronaldo, pe targă, au ieşit din joc. A fost momentul în care s-a jucat finala.

Figura supercomandantului răpus a transformat moralul portughez. Echipa a jucat cu senzaţia unei nedreptăţi şi a dezvoltat psihologia revanşei pentru onoare. Fără Ronaldo, Portugalia a fost silită să renunţe la credinţa în făcătorul de minuni şi a cîştigat voinţa celui ce nu mai are ce pierde. Vreme de 120 de minute, Portugalia a interzis Franţei să fructifice un avantaj cîştigat în afara regulilor de joc. În consecinţă, piciorul lui Payet nu a continuat ce a început mîna lui Henry.

Unii au pus, înaintea meciului, întrebarea: ce caută Portugalia în finală? M-am numărat printre inteligenţii autori ai acestei interogaţii şi am primit răspunsul: titlul european! Portugalia a făcut un meci defensiv fluent şi a contrat suplu. În plus, golul înscris de Eder în minutul 109 a avut calitatea faptelor de arme. Înşurubat între centralii francezi, Eder a stat pe picoare, s-a lepădat de Koscielny şi a şutat prin suprindere, din pendulare, cu o explozie magnifică. A fost prea mult pentru Franţa. Mai erau 10 de minute de joc, dar revenirea era imposibilă.

Finala a fost, în egală măsură, pierdută de Franţa. Deschamps a făcut aproape tot ce trebuia. Mai puţin un lucru care îi poate fi imputat, pentru că ţine de reţeta tactică. Echipa a acceptat placid sistemul impus de portughezi. În afara ruperilor de ritm ale lui Sissoko şi a recuperărilor lui Matuidi, francezii au fost inerţi. Naţionala a repetat psihologia naţională curentă. Echipa a fost apăsată de spiritul locului, de angoasa care domină lumea franceză a ultimilor cîţiva ani, stîrpind elanul şi imaginaţia altădată înfloritoare. Iar, aici, Deschamps nu mai avea ce face.

Sigur, Gignac a lovit bara în ultimul minut de joc, după ce - lucru rar - l-a ridiculizat pe Pepe. Cu o execuţie mai bună, Franţa era campioană europeană, dar impresia ar fi rămas aceeaşi. Franţa nu a avut resurse pentru finală. Franţa nu îşi mai poate imagina ce înseamnă să cîştigi marele meci. În plus, avantajele au stat prea mult în preajma Franţei. Culoarul favorabil a fost mai degrabă derutant. Primul meci greu a venit abia în semifinala cu Germania. Naţiunea, ahtiată după o mare victorie într-un ocean de frustrări sociale şi politice, a presat pînă la limita şantajului moral. Supoziţia nerostită după care un turneu organizat acasă va fi cîştigat pentru că asta s-a mai întîmplat a produs o amnezie de proporţii. Mulţi au uitat cu ce echipe a cîştigat Franţa în 1984 şi 1998. Mulţi n-au înţeles că naţionala din 2016 e bună dar ar fi fost depăşită lejer de vechile echipe.

Portugalia e o cîştigătoare atipică pentru că a triumfat în condiţii atipice. Adevărat, portughezii au fost mediocri în grupe, dar, într-un fel sau altul, mai toată lumea a fost atinsă şi diminuată de mediocritate. Marea echipă n-a existat, aşa cum n-a existat marele jucător şi nici meciul istoric. Europenele au fost nivelate de prea mult fotbal comun. De cîteva ori, spectacolul a zvîcnit, dar s-a reîntors la prudenţă defensivă, în meciuri multe şi lungi, sortite anihilării reciproce.

Cine vrea, îşi poate imagina că Portugalia a primit reparaţiile cuvenite după finala europenelor pierdută acasă, în 2004, în faţa Greciei ultranegative. Posibil. E, însă, la fel de posibil ca o ultimă urmă de echitate să fi împiedicat victoria împotriva unei echipe care şi-a pierdut liderul. Transformat, imediat mai apoi, în cel mai bun antrenor secund al turneului. Secundul primei echipe a Europenelor.