Secunde fără rost

Am auzit des zicala că mai binele e duşmanul binelui, nu-i aşa? Şi în sport, vine un moment în care uiţi să te mai bucuri de ceea ce faci, vrând să fii „mai bun”.

Nasc, de fiecare dată, mirări sau dezaprobări, în jurul meu, când spun oamenilor că nu mă mai interesează timpii pe care-i scot la vreo cursă, că mi se pare mai important să mă bucur de tot ce se întâmplă în momentele acelea, decât să stau cu ochii pe ceas. Sigur, spun ei, îţi convine să spui asta, tu ai cunoscut succesul. Succesul? Care succes? N-am câştigat niciun maraton şi, sincer să fiu, nici nu îmi amintesc să-mi fi dorit asta, vreodată, mai ales că alergarea pe distanţe lungi n-a fost o pasiune din copilărie. Cât despre sabie, nu ştiu despre ce câştiguri poate fi vorba acolo, în condiţiile în care, fiecare reintrare a lamei în teacă, după un exerciţiu reuşit, şi fără accidente, e un succes.
 
Desigur, eu sunt cel atipic aici, eu "greşesc". E în matricea lucrurilor, e un rost firesc, să vrei să scoţi cu cinci secunde mai puţin, asta-i sportul. Doar că, pe unii dintre noi, începe să ne preocupe mai mult destinaţia, nu călătoria. Şi, văd în jur, colegi sportivi, care sunt marcaţi de faptul că în ultima lună n-au reuşit să scadă cu un minut sau cu o secundă, motiv pentru care se încrâncenează şi nu se mai bucură. Pentru ei, alergarea devine un fel de scrâşnet din dinţi, un scop crunt şi fără gust. Încerc să le spun că nu asta-i important, că, de fapt, asta-i va îndepărta şi mai tare de drum, că-i va face să nu mai vadă pădurea, din cauza copacilor.
 
Am cel puţin 114 motive pentru care nu voi câştiga niciodată vreun maraton. Şi, chiar dacă-l voi câştiga, asta nu mă va face mai bun decât cei din spatele meu. După ce alergi lângă un nevăzător sau împreună cu un alergător cu o proteză în loc de picior, va jur că toată dorinţă asta de câştig devine un fum urât mirositor. Am văzut oameni care se aflau pe locul 1 şi, din cauza că un coleg s-a accidentat, au stat cu el acolo, până a venit elicopterul să-l ia. Nimeni nu să gândit c-ar pierde timpi. Am, de asemenea, un prieten, care se opreşte în timpul curselor de maraton, să facă poze, la diverse. Va spun că se bucură de cursă, mai mult decât va puteţi imagina.

Asta e o capcană în care cădem, atunci când cineva ne spune c-ar trebui să ne apucăm de sport: e, ce rost are, oricum n-o să câştig niciodată, sunt prea bătrân pentru asta, o să ies ultimul. Aşa e, eşti prea bătrân pentru asta, dar nu eşti prea bătrân ca să te bucuri de realizările tale sau să plângi de fericire, când la final te aşteaptă cineva drag, să te îmbrăţişeze şi nu să te întrebe cât ai scos. Am vorbit, la o vreme, cu un alergător kenian, unul dintre aceia care te fac să-ţi piară cheful de câştigat curse, când îi vezi. Şi mi-a spus aşa: voi alergaţi pentru fun, pentru slăbit, pentru trend. Noi alergăm şi trebuie să câştigăm, pentru că suntem săraci. Poate suna dur, dar despre asta e vorba. Priorităţile sunt altele. Şi trebuie să ne uităm cu ochelarii potriviţi, la ceea ce facem.

 
La ediţia de anul acesta a Marathon des Sables, am fost muşcat şi eu de şarpele secundei în minus. Am fost arogant şi-am plătit. Stăteam în cortul medical şi mă uitam la alergători care erau cu mult în spatele meu şi acum mă depăşeau, bucurându-se de cursă. Mi-a lipsit puţin să abandonez din cauza accidentării. Credeţi că mă întreabă acum, cineva, pe ce loc am ieşit? Nu, însă toţi ar fi ştiut dacă aş fi abandonat.
 
Desigur, poate mă înşel, poate greşesc. La urma urmei, ce rost ar mai avea o cursă, dacă n-ar mai fi câştigători? Nu promovez alergarea, aşa cum ar părea. Le spun oamenilor doar, sa-şi urmeze visul şi să nu şi-l transforme în coşmar, pentru că, în acel moment, deja au pierdut, indiferent pe ce loc vor ieşi.