Tragicul destin al campionului olimpic Dumitru Pîrvulescu. De supărare, şi-a aruncat toate medaliile la coşul de gunoi

Dumitru Pîrvulescu (foto: Comitetul Olimpic şi Sportiv Român)

Un alt sport ai cărui practicanţi din România au obţinut performanţe notabile la Jocurile Olimpice este cel al luptelor, greco-romane îndeosebi, dar şi libere.

Deschizător de drumuri a fost Dumitru Pîrvulescu. Nea Mitică, aşa cum îi spuneau apropiaţii, a debutat în concursurile internaţionale în 1951, pe când avea 18 ani. S-a întâmplat în partea de est a Berlinului, iar atunci a terminat competiţia pe locul 2. Descoperise sportul luptelor la Lugoj, oraşul său natal. Şi a ales să practice stilul ceva mai pretenţios, adică greco-romane. Debutul olimpic l-a bifat în 1952, la Helsinki. „Nu prea ştiam eu cu cine voi da piept acolo. Eram şi foarte tânăr pentru o asemenea competiţie. M-am trezit eliminat din primele tururi. Aveam 19 ani pe atunci, iar înfrângerile ambiţionează la o asemenea vârstă”, declara Pîrvulescu după ani. Şi n-a dezarmat. Deşi a ratat podiumul la Mondialele de la Napoli, din 1953 - a fost învins de Ahmet Bilek din Turcia -, dar şi la Jocurile Olimpice din 1956, de la Melbourne - în ambele competiţii a ocupat locul patru -, şi-a încercat din nou şansa la ediţia găzduită de Roma, în 1960. În răstimpul scurs de la competiţia găzduită de oraşul australian, Dumitru Pîrvulescu a tras din greu la antrenamente. „Au fost alţi patru ani de muncă, de ambiţii, de luptă cu adversarii şi cu... greutatea mea. Patru ani în care am disputat 16 meciuri internaţionale soldate cu 15 victorii şi unul nul. Cu această carte de vizită, cu mai multă experienţă, cu o tehnică mai bună, dar mai ales cu ambiţia de a cuceri o medalie, am ajuns în oraşul celor şapte coline în luna lui cuptor a anului 1960”, mărturisea luptătorul în cartea „Printre stelele Stelei”, scrisă de Octavian Vintilă.

Pîrvulescu i-a depăşit fără mari probleme pe primii doi adversari, americanul Wilson şi turcul Gedic, însă în al treilea meci a dat peste sovieticul Kocerghin, cel care îl înlocuise pe compatriotul lui Soloviov, câştigătorul titlului olimpic la Melbourne. „Nu exagerez cu nimic când spun că mi-a scos sufletul! Numai la Gheorghe Berceanu am mai văzut atâta forţă combinată cu o tehnică impecabilă. Când s-a terminat lupta, iar meciul a fost declarat nul, cineva mi-a spus că voi câştiga medalia de aur. A urmat meciul cu iugoslavul Vukov, unul la fel de greu, dar pe care l-am câştigat cu un scor neobişnuit, 1-0”, a povestit campionul. Graţie acestor rezultate, Dumitru Pîrvulescu mai avea de obţinut o victorie pentru a deveni campion olimpic. Adversarul său nu era însă un oarecare, ci vicecampionul din 1956, italianul Ignazio Fabbra. Care avea şi avantajul de a lupta în faţa suporterilor săi. Cum atmosfera făcută de aceştia semăna cu una de la meciurile de fotbal, luptătorul stelist s-a gândit cum o poate contracara. Şi atunci, fără să se gândească prea mult, a început să „scandeze", în gând, numele său: „Pîr-vu-les-cu! Pîr-vu-les-cu!”. A zâmbit, iar spectatorii din primele rânduri au observat şi au strigat şi mai tare: „Fa-bbra! Fa-bra!”, deşi idolul lor nu avea cum să-i audă, fiind surdomut...Inedita formă de a se autoîncuraja la care a apelat atunci Pîrvulescu a avut efect imediat. A început decis meciul, conducând cu 3-0. Rivalul său, deşi s-a străduit din răsputeri, n-a reuşit să mai întoarcă rezultatul, ci doar să limiteze proporţiile înfrângerii. 

Românul s-a impus cu 3-2 şi a devenit primul luptător de la noi care cucerea titlul olimpic. Succesul de la Roma avea să fie confirmat şi la ediţia următoare a competiţiei, de la Tokyo, din 1964. Atunci, Pîrvulescu a urcat din nou pe podium, la categoria 52 de kilograme - a obţinut medalia de bronz. Învins în finala Campionatului Naţional de Gheorghe Berceanu, cel căruia i-a fost mentor, a decis să se retragă. S-a dedicat antrenoratului, fiind implicat în pregătirea altor medaliaţi olimpici, printre aceştia figurând Constantin Alexandru şi Vasile Andrei. S-a stins în anonimat, la Bucureşti, în 2006. În ultima perioadă a vieţii, petrecută în singurătate, într-o garsonieră, după ce s-a despărţit de soţie, şi-a aruncat toate medaliile şi diplomele la gunoi.