Un credit pe termen lung

Demonstraţie scrimă

Am să vă spun o poveste. Acum multă vreme, am avut un nepot minunat. Un frumos ca-n poveste. Multiplu campion de scrimă. Într-o zi, se antrena pe planşă cu prietenul lui cel mai bun. În mijlocul antrenamentului, spada prietenului lui s-a rupt şi a intrat vreo 20 de centimetri în plămânul nepotului meu, prin singurul loc descusut din costum,  de vreo 6-7 centimetri. A murit câteva ore mai târziu, la spital. Avea 24 de ani.

Sportul e un credit pe termen lung. Nu-ţi dă libertate, aşa cum spun mesaje sforâitoare motivaţionale. Sau, nu acea libertate dezlânată, pe care unii dintre noi am vrea-o. Dimpotrivă, te leaga. Îţi cere timp, resurse, bani. Faci antrenament la 6 dimineaţa sau la 2 noaptea pentru că n-ai când, altfel. Îţi cere bani, pentru că dacă eşti deştept acum, bagi bani în echipament şi antrenament, nu în doctori, mai târziu.

Îţi poate lua multe din cele ce le ai pe lângă tine. Un prieten care se supără că n-ai fost la nunta lui ca să te duci la cursă. O iubită care nu te mai suportă să pleci de lângă ea ca să faci o tură lungă, de weekend. O sticlă de cola pe care-o iei în cap, aruncată dintr-o maşină, când alergi pe şosea. Sute de provocări şi de întrebări la care trebuie să găseşti răspunsuri potrivite pentru că, altfel, n-ai avea ce să explici. Toate astea sunt garanţii pe care banca asta atipică ţi le cere, fără să-ţi dea vreo asigurare.

Dimpotrivă, după ce plăteşti ani de zile rate la acest credit, în loc să te apropii de finalul lui, vine vreo accidentare şi te scoate din decor. Rămâi uimit, că n-ai avut asigurare pentru asta. Nu poţi cere ce-ai plătit până atunci, nici nu mai poţi refinanţa pentru viitor. Mereu am purtat un respect deosebit pentru sportivii de performanţă, care aproape dansează pe sârmă, fără plasă sub ei. Oameni care fac sport, pentru că nu pot altfel. Care se oferă, pur şi simplu, conştienţi că într-o zi ar putea să-şi rupă ceva şi s-ar putea termina tot. N-au unde să se întoarcă, iar către înainte e foarte tulbure drumul.

Credeţi că Anei Brânză ( care, apropo, se bate în Ungaria, la Mondiale, acum ) i-a garantat cineva, ceva, când s-a apucat de sport? Credeţi că lui Toma Coconea, care zboară pentru România în cea mai smintită cursă posibilă, i-a spus cineva că va fi vicecampion modial? Nu, dragii mei, toţi au ales incertitudinea victoriei, în locul amintirilor frumoase. Şi pentru exact asta trebuie să-i iubim. Şi nu doar atunci când aduc medalii ci, mai ales, atunci când sunt singuri în vreun colţ de vestiar şi-şi şterg rănile sau plâng. Fiindcă, aşa cum spuneam, sportul nu e un credit cu buletinul.

Acest text a fost publicat şi pe blogul personal.