3 „accidente“ miraculoase care au schimbat faţa medicinei

Munca grea şi pasiunea îşi au locul lor în istoria invenţiilor, însă valoarea eşecului şi incapacitatea au fost subapreciate timp de prea multă vreme. Se spune că răbdarea este o virtute, dar cele câteva exemple de invenţii accidentale demonstrează că lenea, neîndemânarea şi chiar lăcomia au ajutat la salvarea a milioane de oameni.

„Mental Floss“ a realizat o listă cu doar câteva „accidente“ ale inventatorilor care au putut fi de folos milioanelor de oameni. Iată trei invenţii „eşuate“ care au salvat vieţi.

1. Anestezia (1844)

Oxidul de azot a fost descoperit în 1772, dar timp de decenii acest gaz a fost considerat, nici mai mult nici mai puţin, decât un mijloc de distracţie la petreceri. Oamenii ştiau că puţin gaz te va face să râzi (de aici şi numele de „gaz ilariant“) şi că mai mult gaz te va face să leşini. Nu se ştie din ce motiv, nimănui nu i-a dat prin cap că o asemenea proprietate (de a te lăsa inconştient) ar putea fi de folos în, să zicem, intervenţii chirurgicale.

Abia în 1844, un dentist din Hartford, SUA, pe nume Horace Wells, a avut ideea de a-l folosi ca anestezic după ce a văzut un „accident“ la o petrecere. Drogat cu gaz, un prieten al dentistului, a căzut şi s-a tăiat îngrozitor la picior, însă n-a simţit nimic. De fapt, nici măcar nu şi-a dat seama că e rănit serios până când cineva nu a văzut balta de sânge de jos.

Pentru a testa teoria născută la petrecere, Wells a pregătit un experiment cu el ca subiect. S-a „leşinat“ prin inhalare a doze mari de gaz ilariant şi apoi a rugat un coleg dentist să-i extragă o măsea cariată. Când Wells şi-a revenit, şi-a dat seama că nu a simţit nicio durere.

Pentru a-şi împărtăşi „descoperirea“ cu lumea ştiinţifică, el a aranjat o demonstraţie asemănătoare (cu un pacient voluntar, de data asta) în cadrul unui amfiteatru al Spitalului General din Massachisetts, SUA. Însă, lucrurile nu au mers conform planului. Neştiind cât timp îi lua gazului să-şi facă efectul, Wells a extras dintele pacientului un pic cam devreme, iar victima a urlat în agonie. Wells a căzut în dizgraţie şi curând a părăsit profesia. Mai târziu, după ce fusese şi încarcerat pentru că a fost prins drogat cu cloroform, s-a sinucis. Abia în 1964 Asociaţia Dentiştilor Americani i-a atribuit, formal, descoperirea.

2. Iodul (1811)

La începutul secolului XIX, Bernard Courtois era „crème de la crème“ în Paris, Franţa. Avea o fabrică care producea salpetru (nitrat de potasiu), ingredient cheie în fabricarea muniţiei şi, astfel, un produs de bază în Franţa lui Napoleon. Mai mult, Courtois a reuşit să-şi dea seama cum să-şi „îngraşe“ profiturile şi cum să procure salpetrul la un preţ de nimic: pur şi simplu îl obţinea din algele aduse de mare pe plajă, în fiecare dimineaţă. Tot ce avea de făcut era să le colecteze, să le ardă şi să extragă potasiul din cenuşa lor.

Într-o zi, în timp ce muncitorii săi curăţau containerele folosite pentru extragerea potasiului, au folosit din greşeală un acid mai puternic. Înainte să poate spune „Mon Dieu!“, au început să iasă din container nori groşi misterioşi. Atunci când fumul s-a împrăştiat, Curtois a observat cristale întunecate formate pe suprafaţa care venise în contact cu vaporii. Atunci când a analizat aceste cristale, s-a descoperit un element necunoscut, pe care l-a denumit „iod“ după numele grec al culorii violet.

Iodul, bogat în sare de mare, este, de fapt, alge de mare concentrate. Curând s-a descoperit că guşile (mărirea glandei tiroide) erau cauzate de lipsa iodului din dietă. Aşa că, pe lângă alte utilizări, iodul este acum adăugat şi sării de masă.

3. Penicilina (1928)

Omul de ştiinţă scoţian Alexander Fleming (foto dreapta) avea, să zicem, o atitudine relaxată despre curăţenia din casă. Biroul său era plin cu vase murdare (un fapt destul de alarmant luând în considerare că erau pline de culturi de bacterii răzuite de pe coşuri, abcese şi infecţii). Fleming permitea culturilor să „lâncezească“ pe biroul lui chiar şi săptămâni întregi, sperând că se va întâmpla ceva interesant cu ele, sau măcar că altcineva va face curat.

Într-o zi, Fleming a decis să cureţe vasele pline de bacterii şi să le înmoaie într-o baie de dezinfectant. Descoperirea sa aproape că s-a dus pe apa Sâmbetei, doar că a venit un prieten în vizită şi vasele au fost lăsate baltă. În timpul discuţiei cu prietenul, Fleming s-a plâns de munca pe care o avea de făcut şi a ajuns cu „drama“ până în punctul în care a ridicat, cu furie, primul vas din găleata plină cu dezinfectat (vas care era cu mult peste nivelul lichidului de curăţare). În timp ce ridica vasul, Fleming a observat o pată de mucegai care „omorâse“ bacteriile din vecinătate. Mucegaiul s-a dovedit a fi o specie rară de penicilină care intrase în casă pe geam şi „plutise“ până pe farfurie. 

Fleming a început să testeze mucegaiul şi a descoperit că omora bacteriile, dar nu distrugea ţesutul uman. Totuşi, Fleming nu a fost în stare să producă o cantitate semnificativă şi nu credea că acest „mucegai“ va fi eficient în tratarea bolilor. Aşadar, a subestimat potenţialul lucrării ştiinţifice despre penicilină pe care a prezentat-o comunităţii oamenilor de ştiinţă.

Penicilina şi-ar fi găsit sfârşitul atunci, nefiind nimic altceva decât o notă de subsol, dar, din fericire, un deceniu mai târziu, o altă echipă de cercetători a urmat calea deschisă de Fleming. Folosindu-se de tehnici un pic mai sofisticate, oamenii de ştiinţă au fost în stare să producă, cu succes, unul dintre cele mai importante medicamente ale medicinei moderne: penicilina.

Citeşte şi:

Călătorie în trecutul medicinei: metode de tratament ciudate şi înspăimântătoare

O călătorie în ciudatele şi uneori înfricoşătoarele metode de tratament medical din trecut ne dezvăluie instrumente medicale care ne fac pielea de găină, abordări medicale înfricoşătoare, oamenii cu două feţe şi chiar un chirurg care se operează singur.

Tratamente cosmetice duse la extrem: ce era acceptabil în trecut în numele frumuseţii

Exfolieri chimice care ard straturi de piele de pe faţă, inhibitoare de apetit care cauzează atacuri de cord, chirurgie pentru zonele intime pentru a semăna cu cele ale unei păpuşi Barbie sau pungi cu lichid îndoielnic vârâte în sâni pentru a-i face mai mari - acestea sunt metode de înfrumuseţare acceptate în zilele noastre. Dar şi în trecut, alte metode considerate sigure au cauzat mutilări îngrozitoare femeilor.

Radiaţiile mortale: de la Marie Curie la Yasser Arafat şi dezastrul de la Cernobîl

Oamenii de ştiinţă elveţieni au anunţat săptămâna trecută că au descoperit poloniu de 18 ori peste limita normală în rămăşiţele lui Yasser Arafat, decedat în 2004. Concluzia? Fostul lider palestinian a fost otrăvit. De la descoperirea radiaţiilor, la sfârşitul secolului XIX, au existat multe cazuri de otrăviri... spectaculoase, mai ales că pericolele iradierii nu au fost cunoscute de la început.

Ce este poloniul şi cum ne dăm seama dacă am fost otrăviţi?

Palestinienii au solicitat miercuri o expertiză internaţională în ce priveşte moartea liderului Yasser Arafat după ce s-a raporat o posibilă otrăvire a acestuia; riscurile exhumării au crescut.