INTERVIU Prof. dr. Constantin Ionescu-Târgovişte, medic diabetolog: „În tinereţe, nu concepeam că nu voi fi poet“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Constantin
Ionescu-Târgovişte are trei modele în viaţă: pe tatăl său, pe Nicolae Paulescu
şi pe Eminescu  FOTO Adevărul/Laurenţiu Ungureanu
Constantin Ionescu-Târgovişte are trei modele în viaţă: pe tatăl său, pe Nicolae Paulescu şi pe Eminescu  FOTO Adevărul/Laurenţiu Ungureanu

Succesor al lui Nicolae Paulescu, cel care nu a primit Nobelul pentru descoperirea insulinei, şi al profesorului Ion Pavel, cel care a înfiinţat primele clinici de diabet din ţară, prof. dr. Constantin Ionescu-Târgovişte povesteşte cum şi-a împlinit destinul de a deveni medic şi despre pasiunea pentru poezie.

„Mai poate s-aştepte «Adevărul»?“, întreabă profesorul doctor Constantin Ionescu-Târgovişte. Mai poate. „Adevărul“ e în faţa biroului său de la etajul 1 al Institutului de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice „Nicolae Paulescu“ din Bucureşti şi aşteaptă. Din cabinetul pe care scrie, cu majuscule, „Educaţie. Discuţii despre autocontrol, dietă, hipo/hiperglicemie, complicaţii“, iese tulburată o doamnă care a adunat, în sacoşa din pânză pe care o poartă, mai multe primăveri decât vizite la medic. Coboară agale scările şi se duce. Linişte. Altă doamnă, îndrumată către alt cabinet al Institutului, întreabă nedumerită: „Acesta e etajul 2?“. „Adevărul e că e primul etaj.“ „Păi, nu mai sunt scări!“ Pleacă. Linişte. Profesorul iese din cabinet, salută încă o dată „Adevărul“ şi pleacă. Linişte. Se întoarce în birou, observă în drum că „Adevărul“ a rămas de partea sa, ezită un minut şi-apoi dictează: „Să vină «Adevărul»!“. „Într-un sfert de oră, să-mi amintiţi, vă rog, să scot acele unei paciente care a venit la acupunctură!“

„Weekend Adevărul“: E 1 aprilie (n.r. - a fost la interviu, nu mai e.). V-a păcălit cineva azi?
Prof. dr. Constantin Ionescu-Târgovişte:
Nu, din păcate. (Râde) E deschis reportofonul?

Da, e deschis.
Bun. Probabil că mă veţi întreba cum de am devenit diabetolog. Şi eu voi spune că probabil fiecare are un destin, pentru că în viaţa unui om există evenimente care se înlănţuie uneori, iar multe dintre ele, la un moment dat, sunt inexplicabile. Dacă m-aţi întreba cum de am ales cariera medicală, v-aş spune că aveam 9 ani când, la noi în casă, a venit un preot, Tudor Popescu din Pucioasa, care mai rămânea la noi câte o seară-două. La un moment dat, el m-a întrebat: „Ce vrei să te faci când o să fii mare?“. Iar eu i-am spus, fără să ezit: „Doctor“.

De ce doctor?
Nu ştiu de ce am spus lucrul acesta. Mi-aduc aminte că odată m-am dus cu mama mea la „Corporaţie“, o clădire frumoasă, lângă şcoala mea, în Târgovişte, o clădire pe care o priveam cu plăcere. Era mai arătoasă, avea etaj. Mama mergea la „Corporaţie“ şi lua nişte cupoane pentru tata, pentru că el era muncitor, deci asigurat. Mi-a rămas în minte „Corporaţia“. Mai târziu, când venea la noi preotul Tudor Popescu – despre care a scris şi Gala Galaction –, mereu mă întreba „Ce faci, doctore?“.

Ce confesiune avea preotul?
Era ortodox, slujea la Biserica „Cuibul cu barză“ din Bucureşti şi avea obiceiul ca, după o slujbă oarecare, să ţină o predică pe marginea unui text din Biblie. Aşa cum le vorbesc eu studenţilor despre boală. Oamenii veneau din ce în ce mai mulţi, interesaţi de acest discurs. Aşa s-a format un soi de mişcare, a „tudoriştilor“. Relaţia, aşa cum o înţeleg şi eu, dintre om şi Dumnezeu nu poate fi decât una foarte personală. Mi-aduc aminte când cineva l-a întrebat pe Traian Băsescu dacă are credinţă în Dumnezeu. El a răspuns că marinarul, când trece printr-o primejdie, se uită în sus, că n-are altă salvare. Dacă există, relaţia cu Dumnezeu trebuie să fie directă, şi nu mediată de altcineva. Cam ăsta era mesajul transmis de părintele Tudor. Alături de el era, la un moment dat, Dumitru Cornilescu – a emigrat în Elveţia şi a tradus ultima ediţie a Bibliei, cea pe care o am şi eu – o traducere literală. Ei s-au numit „creştini după Scriptură“ – oamenii cei mai cinstiţi pe care eu i-am cunoscut în viaţa mea.

„N-am înjurat în viaţa mea“
Cum au ajuns în familia dumneavoastră informaţii despre această mişcare?
Tatăl meu, când avea 18 ani, a întâlnit un asemenea om care cunoştea mişcarea asta. A fost impresionat de o discuţie pe care a avut-o cu el. L-a întrebat: „Domnule Ionescu, dumneata ce fel de duh ai? Ai duhul lui Dumnezeu sau ai duhul Diavolului, care face rău lumii“. „Duhul lui Dumnezeu!“ „Foarte frumos, înseamnă că eşti un om fericit.“ Taică-meu fericit nu prea era. Lucra la Gura Ocniţei, la un fel de companie petrolieră, făcea naveta cu bicicleta vreo 20 de kilometri zilnic. „Dumneata înjuri?“, îl întreabă din nou pe tata. „Mai înjur şi eu.“ „Dar câteodată mai furi?“ „Mai iau câteodată unelte.“ „Fumezi?“ „E, fumez şi eu.“ „Crezi că Dumnezeu ar accepta duhul ăsta?“ „Nu cred.“ „Păi, înseamnă că nu duhul Lui îl ai.“ Treaba asta l-a tot frământat. Apoi, într-o zi, când se întorcea pe jos de la muncă, după ce i-au furat bicicleta, a îngenuncheat şi a zis: „Doamne, sunt un păcătos de 18 ani şi jumătate, ajută-mă să trăiesc şi eu cum trăieşte omul ăla“. Şi după aia, mi-a spus că parcă s-a simţit eliberat şi a mers bucuros, pe jos, până la Târgovişte. Şi de-aici l-a cunoscut pe Tudor Popescu. El face parte din aşa-zişii „credincioşi“.

Şi aţi devenit cu toţii „credincioşi“?
Tatăl meu a devenit chiar un fel de predicator extra-program. Că avea activitatea lui, se ducea la serviciu, toată ziua lucra, lucra şi-acasă, îl ajutam şi noi. Tata era un creştin adevărat, aşa cum cred eu că trebuie să fie omul. De aceea, eu n-am înjurat în viaţa mea, n-am conceput că se poate înjura, datorită mediului în care am trăit, n-am fumat niciodată, nu m-am îmbătat niciodată. Sunt nişte reguli de viaţă pe care mi le-am însuşit. Sigur că sunt şi ispite... Dar eu am respectat aceste reguli mai ales că şi mama era, la fel, credincioasă, că ei se căsătoreau între ei, în general. Mama era din Vulcana-Băi. Au trecut 15 minute?

image
image


Au cam trecut.
(Se întoarce după 10 minute)

„Eram 12 fraţi. N-am răbdat niciodată de foame“
Câţi copii aţi fost?
Noi am fost 12 copii. Eu am fost al patrulea. Dar îmi amintesc că atunci când m-am înscris la şcoală, m-am dus singur. Mi-a făcut cererea fratele meu mai mare, dar el nu a putut să mă însoţească, pentru că avea treabă, tata era la serviciu, iar mama era la spital internată, că năştea unul dintre următorii copii. Nu erau vremuri uşoare. Dar nu-mi aduc aminte vreodată să fi răbdat de foame în sensul strict al termenului. Chiar dacă, atunci când a început războiul, fratele meu mai mare, Cornel – el a murit acum –, zice: „De-acuma trebuie să ne mulţumim cu mămăligă şi cu usturoi“. Făceam mămăligă, când se întărea o frecam cu usturoi şi dacă mai aveam şi puţină untură, s-o punem pe ea, ieşea foarte bună. Deşi eram mulţi, munceam şi făceam rost de mâncare. Eu cred c-am învelit cu taică-miu zeci de case. Asta se făcea vara. Iarna, avea un atelier în curte şi făcea sobe de tablă.

Cum se vedea războiul? Se discuta acasă despre asta?
Tata a fost concentrat în ’41. El, fiind singurul susţinător al familiei, capul familiei, nu putea merge pe front. În perioada din ’41, cu legionarii, printre cei care erau combătuţi atunci, adică evreii şi ţiganii, se zicea că şi „creştinii“ ăştia ar trebui deportaţi, că ei nu mai ţineau de Biserica Ortodoxă. Şi chiar a fost un proces la un tribunal militar din Braşov. Dar au scăpat, până la urmă, că nu aveau motive să-i reţină. În plus, îmi aduc aminte că ne-au dus undeva la Aninoasa, un sat de pe lângă Târgovişte, tot la nişte „creştini“ din ăştia, că le era frică părinţilor mei să nu bombardeze oraşul. Şi făcuserăm nişte tranşee şi pusesem deasupra nişte crengi, şi când suna sirena, ne băgam acolo. Avioanele veneau de la Ploieşti, dar erau sonde şi pe partea asta a Văii Dâmboviţei. Au bombardat o dată lângă cimitirul de la gară. Îmi aduc aminte că era cerul roşu la un moment dat. Îmi amintesc şi de cutremurul din ’40, când ne-au spus să ne ducem să stăm în uşă. Nu s-a întâmplat, totuşi, nimic, că aveam o casă mică, fără etaj. Dar eram mic, aveam 4 ani. Am doar fragmente de amintiri.

„În al treilea an, am intrat al doilea la Medicină“

Până la urmă v-aţi ţinut de promisiune şi aţi dat la Medicină...
Da, păi îmi amintesc când am venit cu taică-meu la Bucureşti, pentru o adunare în clădirea ridicată de „credincioşi“ lângă Facultatea de Medicină... Mergeam pe jos de la gară şi treceam prin parcul facultăţii. Şi mi-a arătat tata facultatea şi zice: „Când o să fii mare, aici o să înveţi“. Aveam vreo 12-13 ani. Şi sigur că, după ce am terminat liceul – la „Ienăchiţă Văcărescu“ din Târgovişte – primul meu gând a fost să dau la facultatea asta.

Cu George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel

Aţi intrat din prima la facultate?
Am dat examen prima dată şi atunci era o mare competiţie la Medicină. Eu am fost în prima serie în care se făceau numai 10 clase. Şi în anul ăla a fost aglomeraţie foarte mare, că terminau două serii: cei cu 11 clase şi cei cu 10 clase. Eu aveam 16 ani atunci. În primul an, mă înscrisesem la Facultatea de Medicină Generală, dar pentru nota mea, puteam să mă înscriu la Pediatrie. Dar eu nu voiam să mă înscriu la Pediatrie şi-atunci am renunţat. În al doilea an, competiţia a fost atât de mare, încât, deşi aveam o notă bună, n-am intrat nici a doua oară. Dar şi lăsasem pe ultimul loc cititul pentru examenul de la facultate. Atât eram de prins de literatură, că nu concepeam că nu voi fi şi poet la viaţa mea. Aceasta a fost o perioadă în care m-a pasionat foarte mult literatura. De unde, iar nu ştiu. Dar era şi-un cenaclu la Târgovişte, aveam câţiva colegi lihniţi de literatură.

Poezia i-a adus primii bani
Mergeaţi la cenaclul din liceu?
Nu, era în afara liceului. Şi-mi aduc aminte că era unul, Vasiliu, care ne-a chemat în Bucureşti, la Capşa, unde am mâncat prima prăjitură şi unde erau mulţi scriitori, care discutau literatură. O dată am fost şi la Victor Eftimiu acasă, cu un prieten, să-i ducem o carte. Avea un apartament mare care dădea în Cişmigiu, în spate. Mi-aduc aminte că avea draperii înalte care dădeau într-o terasă. Era prima dată când am intrat într-o casă boierească. Era plină de cărţi. El era într-un halat şi ne-a zis: „Hai, citiţi! Ce poezii mi-aţi adus?“. El credea că am venit să-i citim ce am compus noi, dar noi nu eram pregătiţi.

Şi spuneaţi că aţi scris şi poezii?
Toată ziua citeam literatură selectată, mă pasiona cel mai mult filosofia pe care o puteam înţelege. Stoicii, de exemplu. Scriam şi poezii. Am trimis una la Ploieşti, că atunci era regiunea Ploieşti. Şi mi-au dat şi-un premiu în bani. Nu mai ştiu ce poezie am scris. Dar asta a fost prima mea călătorie cu trenul la Ploieşti. Premiul a fost de 370 de lei, mai mult decât leafa unui muncitor şi lefurile nu erau mici atunci.

image
Aş vrea cel puţin să fac încă pe-atât. Să fructific mai bine timpul. „Tempus fugit“. Sau, cum spune Hipocrate, „Ars longa, vita brevis“ (n.r. – Arta e nemuritoare, dar artiştii mor şi sunt uitaţi).

Ce-aţi făcut cu banii?
Ştiu că trenul până la Bucureşti era 12 lei. Şi m-am dus de două ori cu trenul la Bucureşti, la talcioc. Şi-am cumpărat de-acolo, de toţi banii, cărţi. Mai ales din colecţia Biblioteca pentru toţi, aia veche, cărămizie. Era un leu una. Am luat şi o Biblie, pe care am găsit-o la un preţ foarte mic. Talciocul ăsta era la capătul unui tramvai, la Dudeşti. Pe urmă era un câmp mare pe care oamenii alcătuiau un fel de labirint. Îşi puneau marfa pe ziare, tot ce voiai: râşniţe, radiouri, cărţi, tablouri, lămpi, ceasuri, cutii cu blacheuri, că atunci  se punea blacheu ca să nu se tocească o pereche de încălţări pe care o purtai tu şi o dădeai şi copilului. Eu mă duceam după cărţi. Ţin minte că am luat atât de multe cărţi, că sfoara pe care o luasem de-acasă să le leg s-a rupt şi a trebuit să le strâng pe toate în haină şi să le duc aşa acasă. Aşa mi-am făcut eu un fel de bibliotecă. Părinţii mei nici nu ştiau că eu citesc nu numai ca să-nvăţ pentru facultate, ci şi alte cărţi. Eu citeam pentru dorinţa mea de-a citi. Dar am fost protejat de sora mea mai mare. Noi aveam o curte lungă la Târgovişte şi eu stăteam în fundul curţii şi citeam. Iar sora mea le spunea celorlalţi: „Nu vă duceţi, că Titi învaţă“.

„Mai lasă şi pentru examenul de anul I!“
Şi în al treilea an aţi intrat la facultate?
Al treilea an, dacă nu intram, mă luau în armată. Şi-atunci am intrat, dar şi de data asta a fost cu peripeţii. În vara când trebuia să mă înscriu, luasem la noi acasă un băiat, cred că primul geniu pe care l-am întâlnit eu în viaţa mea. Era orfan şi, vara, când se închidea căminul, nu avea unde să stea. Dormea în parc, pe-o bancă. Eu, când am auzit, am vorbit cu mama şi l-am luat la noi acasă. Numai că băiatul ăsta a avut un incident cu profesorul de română, l-a scuipat, pentru că i-a făcut o nedreptate, şi a ieşit afară din clasă. Şi, când am fost să depun dosarul de înscriere la facultate în al treilea an, la primărie la Târgovişte, am avut probleme cu acelaşi profesor de română. De unde mă cunoştea el, nu ştiu, că nu mi-a fost profesor. Dar îmi zice: „Nu-ţi primesc dosarul! Voi sunteţi sectanţii ăia care l-aţi ţinut pe orfanul ăla!“. Şi eu, ce să fac? Am dus dosarul la Ploieşti, iar de acolo l-au trimis la Bucureşti şi aşa am intrat al doilea pe listă. Că atunci m-am pus pe învăţat, nu glumă. Am învăţat atât de bine anatomia şi fiziologia, că profesorul mi-a zis: „Mai lasă şi pentru examenul de anul I, nu spune tot acum!“.

image

Alături de cei mai buni studenţi de la Medicină, studenţii săi

Aţi mai scris poezie?
Am scris mult în timpul facultăţii. Mai mult filosofice erau. Şi am scris şi un fel de memorii. După fiecare congres, în avion, scriam impresii. Cred că s-ar face vreo trei-patru volume de-acolo. La început scriam mai lizibil, acum, uneori, mi-e şi mie greu să mai descifrez. Am avut o secretară care înţelegea mai bine decât mine ce-am scris eu. „Ia daţi-mi mie!“, îmi spunea şi găsea cuvântul. Ciudăţenii.



Aţi stat la cămin studenţesc în facultate?
Am stat şase luni la căminul studenţesc de la Izvor, clădirea făcută de Asociaţia Studenţilor în Medicină – o asociaţie foarte puternică înainte de război. Apoi, m-am mutat pe strada Demostene, într-o casă mică, în care am stat până la finalul facultăţii. Proprietara era o bătrână care producea borş şi vindea. Câştiga destul de bine.

Din borş?
Borş foarte bine făcut! Costa 5 lei şi cumpăra tot cartierul. Fata ei ştia bine limba italiană. Aşa se face că primele mele articole de acupunctură mi le-a tradus ea în limba italiană. În acest fel, am fost invitat la primul simpozion internaţional de acupunctură de la Sanremo. Chiar la cazino, acolo.


Cum aţi reuşit să plecaţi din ţară?
E o istorie puţin mai lungă. Se anulaseră toate concursurile pentru rezidenţiat în Bucureşti, a fost un val de plecări în provincie, aşa că eu plecasem la Zimnicea. Acolo, la un moment dat, am primit această invitaţie. Eu publicasem vreo două articole în revista organizatorilor. M-am dus la directorul spitalului din Zimnicea să-i cer voie să plec. „Piratul“ îi spuneau. Era un tip foarte interesant: el îi năştea, el îi moşea, el îi opera şi tot el îi îngropa. Era un fel de baron local. Totuşi, a spus că-l depăşeşte problema mea şi m-a trimis la Securitate, la Alexandria. Eram căsătorit, nevastă-mea era însărcinată cu primul copil. „Eşti membru de partid?“, m-au întrebat. „Nu sunt“, zic eu. „Aoleu! Păi, trebuie să te facem repede, că altfel nu-ţi dă paşaport.“

image

Nu ştiu cum, dar m-au făcut membru. Şi în 1971 am plecat. A fost prima mea ieşire, din care pot scrie un roman!

Alături de aparatele de monitorizare a sănătăţii

Aţi stat aşa mult?
Am stat şapte zile. Am mers cu trenul de la Bucureşti la Belgrad, apoi la Veneţia şi, în final, la Sanremo. Dar toată treaba asta a fost cu foarte multe peripeţii şi întâmplări frumoase. Înainte de a pleca, l-am întâlnit doctorul Beloiu de la Endocrinologie, care mi-a făcut un desen cu tot ce trebuie de văzut în Roma. Cu Biserica San Pietro in Vincoli, unde e statuia lui Moise, cu Biserica Santa Maria Maggiore, Colosseum, tot. Când am ajuns, am fost un fel de vedetă a congresului. Eram o pasăre rară, venit de pe meleagurile astea.


Dar cunoaşteţi italiana?
Eu ştiam ceva italiană, fiind un mare admirator de muzică de operă. Îmi spunea un chirurg italian: „Dacă vorbeşte un neamţ care stă de 30 de ani aici, eu ştiu că e neamţ. Dacă vorbeşti dumneata, nu ştiu că nu eşti italian“. Mai ştiam bine limba franceză, ştiam şi engleză cât de cât, aşa m-au pus să fac şi pe translatorul. La congres veniseră trei japonezi care nu ştiau decât engleză, aşa că eu trebuia să le traduc lor din engleza japonezilor în franceză, şi altul traducea din franceză în italiană. Seara, chirurgul m-a invitat la sălile de joc de la cazino. „Merg!“ Ne-a dat câte două jetoane, care valorau 2.000 de lire, adică trei dolari.


Aţi jucat?
Am pus pe culoarea zodiei mele – scorpion –, roşu.

Lansare de carte la Biblioteca Academiei
La ruletă?
Da, rotundă, frumoasă. Erau mai multe tipuri de aşezăminte ale jetoanelor, dar eu nu ştiam. Totuşi, până la urmă, am câştigat până la 34.000 de lire! De la 2.000. Era o bătrânică, slabă, care ştia româneşte şi-mi spunea: „Norocul e cu tine! Joacă! Joacă!“. Eu am luat 10 jetoane, le-am băgat în buzunar, iar pe restul le-am jucat în continuare şi le-am pierdut. Dar am rămas cu 20.000 de lire. Eu avusesem la mine doar 10 dolari. Toţi banii. La Veneţia schimbasem 2 dolari.

image


Numai atât?
Eu stăteam pe gânduri dacă să schimb un dolar sau doi dolari! Deşi era clar că, până la urmă, trebuie să-i schimb pe toţi. Înaintea mea, erau persoane cu cecuri, cu mulţi bani. Când i-am întins casierului cei doi dolari, s-a ridicat să mă privească. Voia să vadă cine poate să schimbe doar doi dolari. Totuşi, erau bani. Un dolar era 600 de lire, iar o îngheţată din aia bună era 50 de lire, iar un bilet pe vaporetto era 50 de lire. Deci, m-am destrăbălat în Veneţia cu doi dolari. M-am plimbat, am plătit la muzee, am mâncat îngheţată, am văzut tot ce voiam. Una peste alta, a fost cea mai frumoasă plecare în străinătate.

Aţi mai fost în Germania, China, Suedia, Italia, Danemarca, Australia, Belgia, ca să enumerăm câteva.
Am bătut toată lumea asta. Pe urmă, mi-au dat drumul. Dar plecam numai la congrese. Eu am scris două lucrări cu profesorul Iulian Mincu (n.r. – promotorul alimentaţiei raţionale) care se înţelegea bine cu politicul. O dată, el ca prim autor şi o dată – eu. El, stând bine cu tovarăşii, n-avea probleme la plecare. E adevărat că mi s-a întâmplat şi să nu plec, întrucât erau 16 semnături pe care trebuia să le primeşti. De aceea, făceam cererile şi cu şase luni înainte, când aflam că e vreun congres. Chiar dacă nu aveam invitaţia.

Plecările erau şi pentu diabet, şi pentru acupunctură?
La început pentru acupunctură, apoi pentru diabet. Era mai interesantă acupunctura. Noi aveam primele cercetări experimentale, iar ei voiau să ne aibă pe noi ca dovadă ştiinţifică.

Ce cercetări?
De pildă, caracteristicile electrice ale punctelor de acupunctură. Cu numeroase metode.



Literatură sau medicină?
Îl ştiam pe Eminescu din scoarţă-n scoarţă. Nu era poezie din volumul publicat atunci, în ’52, să n-o ştiu de la cap la coadă. Acum le-am mai uitat. Acum, vreau să pun la intrarea în Institut un Eminescu mare, ca şi creator al limbii române moderne. Şi, de partea cealaltă, vreau să pun un Paulescu mare, care consider că a fost cel mai mare om de ştiinţă pe care l-a dat ţara asta, din toate domeniile. Paulescu era un om de dreapta. Se zice că era legionar, dar e o mizerie ordinară. A murit în ’31, iar legionarii au apărut

image

prin ’34.

Mihai Eminescu, Constantin Ionescu-Târgovişte şi Nicolae Paulescu FOTO: Andrada Floria

I-aţi făcut o statuie...
Da, cred că e cea mai mare realizare din viaţa mea. De unul singur! E-adevărat că eram directorul Institutului şi am avut ajutor. Aveam maşina şi am cărat cu ea şi saci de ipsos... M-am dus la rectorat la Arte Plastice şi mi s-a spus că o statuie precum cea pe care voiam eu să o fac ar costa cam două miliarde. Era o sumă mare, foarte mare în 2001. Şi-am plecat. Până la urmă, statuia s-a turnat undeva, în spatele „Casei Scânteii“. A fost făcută, de fapt, de un tânăr la preţul de 1.500 de dolari. Atât am plătit! Trei tone de bronz! Tot am vrut eu să caut persoane pasionate care să mă ajute. Păi, de exemplu, avem Piaţa Spaniei. Acolo e doar un Cervantes mic! În spate, în părculeţul acela mic, trebuie pus un Don Quijote, cu Sancho Panza. Unu’ să fie slăbănog şi înalt, iar altul un grăsan, un butoi!

Unul cu sindrom metabolic?
Da, da, din ăla mic. Dar să fie puşi astfel încât să fie văzuţi bine. Şi suliţa lui Don Quijote să fie îndreptată în sus, frumos. S-ar putea face un spaţiu în care să vină tinerii, să se facă şi un spectacol...



Aveţi primul registru naţional de diabet.
Încă îl păstrez. În 1941, profesorul Ion Pavel a avut inspiraţia să anunţe în presă că pacienţii cu diabet pot primi un tichet de carne, care se procura mai greu în acel timp. Primul caz: 03.11.1941. Eu aveam 4 ani atunci. A înregistrat, începând de la această dată, primii 800 de pacienţi.

Şi cum era primul pacient? Ni-l puteţi descrie?
Teodor Maria, 38 de ani, casnică. Carne, ulei. Făcea insulină.


Carne, ulei? La ce se referă?
Alimentaţia recomandată. Ulterior s-a mutat centrul într-un local la Spitalul Cantacuzino, iar primul ambulator a fost în localul „Ambulanţei cu cai“ de la Spitalul Cantacuzino. Aşa se numea: „Ambulanţa cu cai“, pentru că atunci era un fel de ambulanţă trasă de cai, care avea garajul acolo.

În grajd?
Cineva care voia să minimalizeze această activitate chiar a făcut o referire peiorativă, că iniţialul a fost într-un garaj de cai. Atunci eu am spus: „Domnule, a fost o idee genială! Billy Gates (n.r. – Bill Gates) tot într-un garaj a pornit toată nebunia cu calculatoarele“. Un garaj este arhisuficient să dezvolţi o specialitate, pentru că aici, în România, s-a făcut, pentru prima dată, specialitatea aceasta: diabet, nutriţie şi boli metabolice. Profesorul Pavel şi-a întrerupt brusc activitatea, în 1967. A fost scos din cabinetul său.


Ce s-a întâmplat?
Am evitat să mediatizez prea mult conflictul acesta. El vorbea despre succesorul său, care a fost profesorul Mincu, denumindu-l „licheaua intelectuală“. Şi aşa era cunoscut, pentru că este omul care nu a dat niciun examen, niciodată. El a fost numit de la Judeţeana de partid de la Piteşti, la Spitalul Elias, şi de-acolo s-a mutat pe la mai multe spitale, culminând cu Spitalul Cantacuzino, unde i-a luat locul profesorului Pavel, deşi acesta era membru în Academia Română.

image

Profesorul Târgovişte, în dreapta profesorul Mincu (în picioare)

Dar dumneavoastră aţi fost tras în conflicte politice?
Politică n-am făcut niciodată. M-au făcut membru de partid când a trebuit să plec în străinătate. Eu n-am ştiut că Mincu, atunci când a împlinit profesorul Pavel 70 de ani, i-a scos lucrurile din cabinet, le-a pus pe sală şi a schimbat yala. De ce? Se crease un conflict între cei care aveau protecţia politicului şi ceilalţi.

Ceauşescu avea diabet. Se interesa de progresul medicinei în acest sens?
A apelat la medici, dar ei nu aveau voie să vorbească. Nu puteau spune că are diabet, pentru că ar fi apărut că e bolnav. Nici „Bună ziua!“ nu le zicea medicilor! Îi considera servitori. Te duceai la el şi te ţinea într-o cameră unde venea să i se facă insulina sau să i se ia glicemia. Doctorul Constantin Dumitrescu se ocupa de Ceauşescu, dar Mincu voia să ajungă şi acolo cu orice preţ.

A ajuns?
Da. În ultima perioadă. Dar el nici nu ştia să ia glicemia. Când s-a dus prima dată Dumitrescu la un congres de medicină,  Mincu a fost instruit doar cum să facă insulina. Când a venit Ceauşescu, n-a zis nimic, dar a arătat către deget, adică să-i ia glicemia. Mincu nu înţelegea ce voia. Până la urmă, a reuşit şi cu glicemia, şi cu insulina. La sfârşit, l-a întrebat: „Aşa-i că nu v-a durut?“ „Ba m-a durut!“, şi îi face semn să plece. Încă o dată, îi trata ca pe nişte servitori. Mincu i-a făcut ultima injecţie lui Ceauşescu, la CC. A venit pe 21 decembrie la CC pentru insulina de dimineaţă şi a rămas până la ora 12.00, când urma să-i facă următoarea injecţie. A început însă nebunia acolo. Mincu povesteşte că, la un moment dat, a venit cineva cu piciorul în gips (n.r. – gen. Victor Atanasie Stănculescu) şi a spus: „Vedeţi că a venit primul elicopter pentru diversiune. Al doilea vine să-l ia pe Tovarăşul!“. Soţii Ceauşescu au plecat însă în grabă către elicoper, Mincu – după ei, cu injecţia. La un moment dat, l-a împins cineva şi a rămas acolo. Acolo l-a prins Revoluţia, era să aibă probleme apoi cu revoluţionarii. Pe la 13.00, s-a întors la spital şi mi-a povestit tot.

Sănătate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite