Criza transplantului de organe, prin ochii unui condamnat la moarte

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

UPDATE (4 Iulie 2018): Daniel Iordăchescu, a cărui viaţă este povestită în articolul de mai jos, a murit sâmbătă, 23 iunie 2018, prins între propria suferinţă, corupţia sistemului medical şi birocraţia lui sufocantă. A murit chiar când se apropia de linia de finiş a maratonului pe care îl alerga ca să îşi slaveze viaţa. Amănuntele acestui deznodământ, la finalul articolului, într-un epilog.

Lunar, în România, mor, pe neaşteptate, câteva sute de oameni. Cei mai mulţi îşi găsesc sfârşitul în accidente. Alte câteva sute mor, din cauze naturale, la capătul unor agonii care le-au lăsat ani de zile să îşi contemple sfârşitul. 

Medicina nu poate face nimic pentru cei dintâi. Dar, ca într-o lege a talionului inversată, le poate răzbuna moartea folosind părţi încă tefere ale trupurilor lor compromise pentru a insufla viaţă în ceilalţi, cu maladii terminale.

Răzbunarea aceasta, care culege puţina viaţă care mai există în nişte muribunzi şi o plantează în alţi muribunzi, se cheamă transplant de organe.

Pariind pe hazard, susţinută de un ritm de lucru cazon - prelevarea de organe se face în regim de urgenţă, prin desanturi chirurgicale în orice colţ al ţării - disciplina aceasta, care calcă cu moartea pe moarte, s-a extins, în ritm monoton, în România ultimilor patruzeci de ani.

Până anul trecut, când, deodată, cifrele transplantului de organe de la pacienţii aflaţi în moarte cerebrală au intrat în cădere liberă. De aproximativ douăsprezece luni, transplantul de organe s-a întors la ritmul pe care îl avea cu un deceniu în urmă.

Statul român a încetat să mai răzbune multe dintre morţile neaşteptate ale cetăţenilor săi, eliberând, prin ele, alţi cetăţeni din braţele morţii.

„Gazeta sporturilor” a scris pe larg despre acest subiect, încercând să găsească cauza ascunsă a fenomenului. În câteva săptămâni, investigaţia „Gazetei” s-a întins şi în alte ziare, iar problema a fost recunoscută ca atare de întreaga comunitate medicală.

Deşi notorie, rădăcinile ei sunt încă difuze. O împletire greu de definit între protestul mascat al profesioniştilor acestei nişe, vizaţi, anul trecut, de controalele ministrului tehnocrat (pe de o parte) şi refuzul familiilor de a lăsa organele rudelor lor pe mâinile unui sistem al cărui chip sinistru, după „Colectiv”, a putut fi văzut de toată lumea (pe de altă parte).

La umbra acestei crize a sistemului medical, agonizează o populaţie necunoscută publicului larg, invizibilă chiar şi faţă de ea însăşi, care nu are nici măcar unde să îşi povestească drama. E vorba de bolnavii incurabili ale căror speranţe de viaţă - ultimele - stăteau suspendate de loteria transplantului de organe.

Până acum un an, trăiau aşteptând împlinirea improbabilului: apariţia, din bagajul de tragedii al vieţii cotidiene, a unor organe sănătoase cu care să îşi amâne sfârşitul. De un an de zile, au pierdut consolarea acestui orizont. Nu pentru că în România nu mai sunt accidente, ci pentru că, din aceste accidente, doar se moare, nu se şi renaşte.

Ne-am întâlnit cu unul dintre prizonierii acestei stări de fapt. Un Iov al zilelor noastre, care ne-a povestit viaţa lui. Mai ales, ultima parte a vieţii. „Colectivul” lui personal, care s-a aprins cam în acelaşi timp cu „Colectivul” generaţiei lui.

Stăm faţă în faţă cu Daniel Iordăchescu, medic stomatolog în vârstă de 37 de ani, bolnav cronic de la 14 ani. Suntem aşezaţi pe scaunele unui fast-food decorat cu ghirlande de baloane colorate. Localul e inundat de gălăgia unor copii însoţiţi de învăţătoare. Beau sucuri şi se ospătează cu îngheţată. Din când în când, aerul e traversat de zbârnâitul caselor de marcat.

Printre clienţi, câţiva elevi măricei, de gimnaziu. Cam când era pe la vârsta lor, pentru Daniel a început totul. Tânărul se reazemă de prezenţa lor pentru a se întoarce în timp şi a-şi povesti viaţa.


Daniel, povestindu-şi suferinţele provocate de o boală precoce, la măsuţa unui fast-food cuprins de o atmosferă de sărbătoare. FOTO: Ionuţ Stănescu

Începe greu, are vocea îndoită de suferinţă. Îşi deapănă amintirile lent. Ne foim în scaune şi timpul trece. Soarele ne dă roată, schimbând fereastra prin care împroşcă lumina crudă a primăverii. Sus de tot, se-aglomerează nori de ploaie. Tună. Oraşul se înveleşte în umbre, aşteptând furtuna. Norii pleacă. Copiii ies din restaurant, îşi iau baloanele şi se urcă, încolonaţi, în autocare. Daniel mai are încă multe de povestit. În restaurant, clientela se schimbă. Apar interlopi cu figuri posace, cupluri supraponderale care se îndoapă cu hamburgeri, colegi de serviciu ascunşi în separeuri ca să îşi bârfească colegii de serviciu. Tot caleidoscopul acesta de personaje locuite de un ridicat apetit culinar gravitează, straniu, în jurul firului unei vieţi care înfruntă prematur chipul morţii.

image

Când a început totul? Era iarnă, în decorul unei străduţe înzăpezite din oraşul lui natal, Sinaia. Daniel a căzut pe gheaţă. A alunecat de-a lungul drumului şi s-a oprit cu pieptul sub roata încremenită a unei maşini. Automobilul frânase brusc.

Nu l-a călcat, dar l-a speriat. Când s-a ridicat în picioare, ajutat de nişte prieteni, era mut şi încărunţise. Cuvintele i-au revenit pe buze, dar părul alb, semnul unei misterioase îmbătrâniri juvenile, i-a înspicat definitiv tâmplele.

Gheaţa s-a topit, au venit primăvara, vara, iar Daniel a început să mănânce, să bea apă şi să doarmă mai mult decât îi era firea. A slăbit şi se simţea rău. În prima zi din clasa a opta, a lipsit de la festivităţile de deschidere a anului şcolar. Colegii lui se-ncolonau pe un teren de sport de lângă hotelul Montana şi intrau la ore, el aştepta, stingher, în cabinetul unui internist din Bucureşti.

N-a fost nevoie să-l consulte. A fost suficient să-l lase în încăpere şi să se întoarcă după câteva minute. Respiraţia lui, îmbălsămată cu miros de migdale şi mere putrede, apucase să impregneze aerul. Aproape că diagnosticul s-a pus singur: diabet. Avea glicemia 700.  

O ironie amară tocmai se pogorâse asupra lui. Fiul energic al unei familii modeste - mama, recepţioneră, tatăl, cârciumar - Daniel se lăgănase până atunci, cu o consecvenţă copilărească, în fantezia că va ajunge doctor. Şi uite că boala îi devenea, de la 14 ani, destin.

Ingenuitatea vârstei l-a ajutat să nu dezarmeze. A învăţat repede să jongleze cu regimul alimentar impus de diabet, să se înţepe cu insulină de trei ori pe zi şi şi-a descoperit, treptat, noile limite fizice. În câteva luni, era mimul perfect al unui adolescent sănătos. A intrat la clasa de bio-chimie a Liceului „Mihail Cantacuzino” din Sinaia - avansa pe drumul spre Medicină; juca baschet şi volei, făcea atletism, schi şi tot ce se mai putea face în micul lui oraş de la munte.  

Şi-a trăit aşa toată tinereţea, urmărind planul urzit de copil. A intrat la Stomatologie, a absolvit facultatea, a lucrat ca reprezentant de vânzări la Antibiotice Iaşi şi, de unul singur, fără să-l ajute cineva, şi-a făcut un nume de dentist în Constanţa.



Daniel, în anii din urmă, când boala nu îl pusese încă definitiv cu spatele la zid. FOTO: Arhiva personală

image

Tot timpul ăsta, a ţinut glicemia în frâu şi nu a lăsat boala să îi cenzureze cheful de viaţă. Când s-au ivit ocaziile să pluseze, a plusat. A tăiat, acum două veri, toată Europa pe motocicletă. A condus de la Constanţa până pe Coasta de Azur şi-napoi. 5.200 de km. Singur în şa, ca un răzvrătit. Nu s-a considerat niciodată bolnav, nu s-a văzut niciodată inferior celor sănătoşi. Muncea câte zece ore pe zi, încântat de meseria aleasă.

Dar a venit decembrie 2005 şi a început să se simtă rău. La Constanţa, medicii i-au depistat o insuficienţă renală. I-au drenat excesul de apă din organism şi l-au trimis mai departe la „Ioan Cantacuzino”, în Bucureşti. Era nevoie de investigaţii suplimentare. Trebuia făcută o puncţie la rinichi.

Patru zile a stat aici, aşteptând puncţia care nu a mai venit niciodată, pentru că spitalul - a aflat Daniel - nici nu putea să facă puncţii. Nu era abilitat pentru execuţia acestei proceduri medicale. Dar l-au ţinut, totuşi, pe un pat, perfuzându-l, vreme de zeci de ore, cu ser fiziologic. Tot lichidul pe care se chinuiseră să i-l scoată din corp doctorii de la Constanţa i l-au băgat la loc cei de-aici.

În a patra zi, Daniel, transformat într-un monstru, s-a dat jos din pat. A coborât cu greu şi a făcut paşi până la oglindă. Era un butoi viu de apă. Avea faţa tumefiată, mâinile şi picioarele, umflate. Făcuse burtă. Îi crescuseră perne în tălpi. Ochii i se mai deschideau cât grosimea unei lame de cuţit.

Salonul lui se găsea într-o extremitate a etajului la care fusese internat. Biroul doctorului curant, în cealaltă.

Şi a luat-o Daniel, pâş-pâş, înotând şi mergând în acelaşi timp, spre acel capăt de coridor care semăna cu un capăt de lume, umplând aerul cu toate înjurăturile pe care şi le aducea aminte. Înălţându-le, drăcuindu-i, blestemându-i pe medic şi pe ajutoarele lui şi tot ce făceau halatele albe la acel etaj, de au ajuns strigătele lui să deschidă şi să închidă uşi, să pornească ascensoare, să mişte din loc căruţuri, să trezească din letargie pacienţi, să năruiască apatia infirmierelor, până când doctorul către care năvălea acest potop de insulte a ieşit de la el din birou şi l-a dat afară din spital pentru lipsă de bună purtare.

Disperarea aceea, care a coborât până în viscerele mahalalei şi pe care şi-o aminteşte cinematografic, i-a salvat viaţa. Sunt spitale din Capitala României în care singurul ajutor pe care pacienţii se mai pot bizui e propriul lor repertoriu de cuvinte murdare.

De la „Ioan Cantacuzino”, a ajuns la Fundeni, nefrologie. Diagnosticul de insuficienţă renală cronică a fost consolidat. Medicii l-au pus pe dializă. Este ianuarie 2016. În trei luni, analizele de sânge i se întorc în intervalele normale. Iar mama lui se prezintă la Fundeni, hotărâtă să îi doneze fiului un rinichi.

Doctorii îi pregătesc de operaţie, dar contramandează transplantul după ce descoperă că femeia e ea însăşi bolnavă. Rinichiul pe care voia să i-l cedeze băiatului e cangrenat de o tumoră benignă. I-l extirpează şi îi trimit pe amândoi, debusolaţi, acasă.

Fără alt donator compatibil din familie, Daniel se înregistrează pe lista de aşteptare a centrelor de transplant din Bucureşti şi Cluj. Aşteaptă, ca mulţi alţii, un rinichi de la un pacient aflat în moarte cerebrală. Aşteaptă, deocamdată, degeaba.

image

În câteva zile, începe iarăşi să se simtă rău. Are vărsături, ameţeşte, e cuprins de valuri de greaţă, ca şi cum ar fi fost intoxicat. Medicii patinează pe aceste simptome înşelătoare şi nu înţeleg ce se petrece înăuntrul lui. Toate analizele ies, constant, bine.

Un cheag de sânge i s-a format între pereţii inimii, dar nimeni nu ştie deocamdată asta.

Se face iulie 2016. Daniel e condus de tatăl lui la Fundeni, pentru un control de rutină. De fapt, tatăl stă la volan, iar Daniel, în dreapta, cu harta Google pe telefon, îi spune pe unde să o apuce. Deodată, fiul îşi pierde vocea şi devine inert. Ţine ochii deschişi, dar nu poate vorbi. Nu înţelege nici unde se află. Un accident vascular cerebral tocmai s-a întâmplat. Cheagul de sânge care vagabonda prin cord s-a aşezat pe orificiul dintre atriul şi ventriculul drept. Pentru câteva clipe, creierul lui nu a mai avut oxigen.

Un taxi, plătit să facă această cursă, merge gol înaintea tatălui şi duce maşina celor doi la destinaţie. Daniel e imobil, dar îşi recapătă, cât de cât, luciditatea. Priveşte lumea, în acest coşmar diurn, dinăuntrul unui corp devenit închisoare.

Doctorii îl iau în primire şi îl umplu de anticoagulante. Cinci luni îi dau, întruna, medicamente care să îi dizolve cheagul şi îl poartă printr-un program de fizioterapie. Medicamentele fac, în imediat, bine, dar, pe termen lung, duc la infirmităţi înspăimântătoare. Nefrologul îi spune:

Ai de ales: ori faci încă un accident vascular din cauza cheagului şi rişti să rămâi paralizat pe viaţă. Ori iei anticoagulante şi rişti să orbeşti.

Daniel alege riscul orbirii. Continuă să ia anticoagulante şi ajunge la hemoragie intraoculară. Orbeşte. E operat cu laser şi îşi recapătă vederea. Însă laserul îi distruge cristalinul. Se operează şi de cataractă. Ochii i se întorc la normal.

Medicii hotărăsc să-l comute de la dializa peritoneală la forma brutală a aceluiaşi tratament: hemodializa. Corpul lui nu suportă însă anestezia, aşa că e operat pe viu pentru a i se monta cateterul. Contractează o infecţie nosocomială: o stafilococcie, care îi spuzeşte şi astăzi tenul.

Sporturile motorizate, una dintre pasiunile lui Daniel. FOTO: Arhiva personală

image

În paralel, recuperarea fizică dă rezultate. Din leguma în care l-a metamorfozat spasmul cerebral, s-a întors, între timp, printre oameni. A pierdut, în comoţia accidentului vascular, multe nume proprii, ca şi cum peste memoria lui cineva ar fi dat cu o radieră; dar, în rest, e bine.

Cât timp el a mers pe graniţa dintre viaţă şi moarte, Sănătatea din România a fost zguduită de scandaluri uriaşe de presă. Tot atunci, procedura transplantului de organe a căzut în prăpastie. Numărul transplantaţilor s-a diminuat dramatic. Ce s-a întâmplat? Cel mai probabil, un sistem care era obişnuit să funcţioneze în interiorul unei ierarhii feudale s-a închis în el însuşi, ca o mimoză care îşi strânge frunzele, atunci când a fost forţat să pătrundă în zodia transparenţei.

Daniel nu vrea să o apuce pe calea acestor speculaţii. Rămâne la imaginea frustă a stării de fapt: transplantul de organe de la pacienţii în moarte cerebrală a scăzut.

Nu cade însă în ispita boemă a resemnării, nu îşi permite să fie înţelept. Toată viaţa lui este pusă miză în jocul acesta de aşteptare. De la începutul primăverii, s-a mutat cu părinţii, în Sinaia. Şi-a organizat viaţa ca şi cum s-ar fi aşezat într-un block-start. Trăieşte aşteptând începutul unei curse. În caz că sună telefonul, să-l anunţe că i-au găsit un rinichi, are la dispoziţie patru ore ca să ajungă în laboratorul clinicii de transplant. Dacă ar fi rămas la Constanţa, n-ar fi putut ajunge în patru ore la Cluj.

Ambiţia lui se tot erodează însă în contact cu realitatea. Cât timp s-a târât prin spitale, şi-a pierdut sursele de venit şi a făcut cheltuieli uriaşe. Cabinetul lui de dentist s-a închis, iar acum trăieşte din ajutorul pe care statul îl plăteşte persoanelor cu handicap sever. Pensia părinţilor e liliputană.

Mutatul în Sinaia l-a mai urcat o dată pe cruce. La centrul de hemodializă din Ploieşti, n-au ţinut cont de doza de anticoagulante pe care i-o reglaseră la Constanţa. I-au pus 5.000 de unităţi în dializor şi i-au distrus vederea. Zice: 

Pe 6 martie, anul ăsta, am fost din nou orb ca o râmă. Doctorii pun o concentraţie standard, aceeaşi la toată lumea, ca să le fie lor mai comod. Tratează boli, nu pacienţi. Doar după ce are loc câte un accident, personalizează concentraţia. Eu am nevoie doar de 500 de unităţi. Altfel, fac hemoragii intraoculare.

Alţi bani pentru operaţia laser. În urma laserului, altă intervenţie pentru cataractă. Cu noroc, ochii îi sunt salvaţi din nou.

image

Cât timp a vorbit, în Daniel s-a petrecut o mutaţie. Treptat, medicul a luat locul pacientului, iar acum Daniel se priveşte ca şi cum ar sta în afara lui însuşi. Se studiază cu pupilele aprinse de curiozitate, străin de orice autocompătimire. Se uită la sine cu o obiectivitate rece, ca la un caz medical încurcat, căruia încearcă să îi găsească rezolvarea.

Dar căutătura aceasta clinică i se stinge la un moment dat şi în ochii lui reapar tresăririle temătoare ale bolnavului. Se ridică de la masă. S-a făcut timpul să meargă la centrul de dializă. Trei zile pe săptămână îi sunt sacrificate cu dusul şi întorsul de la dializă plus orele ocupate de procedura în sine.

Boala îi fură din viaţă mai mult decât un serviciu cu o jumătate de normă. Spre deosebire de alţi pacienţi, care au la îndemână confortul propriei ignoranţe, Daniel ştie că un bolnav care face dializă mai mult de doi ani devine netransplantabil. 

Corpul se deteriorează după doi ani, îţi scade scoringul şi şansele devin tot mai mici ca să poţi primi un organ sănătos. Medicii nu prea le spun bolnavilor asta, îi lasă să se hrănească cu iluzii, să trăiască cu impresia că pot amâna oricât această operaţie.

Criza transplantului de organe a lovit chiar atunci când el îşi trăia cele douăzeci şi patru de luni-tampon ale insuficienţei renale. A pierdut deja un an şi jumătate. Mai are şase luni ca să găsească un rinichi. Altfel, va rămâne pe veci legat de această maşină care îi curăţă mecanic sângele. Din acest contratimp e extrasă disperarea lui.

Dacă pierde contratimpul, ştie ce va urma: programul săptămânii masacrat de şedinţele acestei terapii şi boala renală afectând lent celelalte organe, provocând insuficienţă cardiacă, insuficienţă pulmonară, generând stări de decompensare tot mai dese, îngustând continuu puntea vieţii şi, apoi, cine ştie când, cu mult înainte de cei de-o vârstă cu el, moartea.

image

Se fac patru ore de când ne-am aşezat la masă. Socotindu-le şi pe celelalte două, consumate săptămâna trecută, sunt, în total, şase. O viaţă poate fi făcută armonică într-un schimb replici de această durată. Povestea ne-a înghiţit cu totul. Am ridicat de mult vocea. Vorbim tare, să răzbatem peste zgomotul din restaurant. În colţul în care se deşartă conversaţia noastră, se repetă insistent cuvintele „moarte”, „cancer” (de la medicaţia imunosupresoare, transplantaţii trăiesc cu un risc crescut de neoplasm), nume de infirmităţi şi de maladii autoimune. 

Interlopi grei de tatuaje şi de lanţuri ne fură frazele de pe buze şi ne urmăresc mărind ochii. Îl studiază pe Daniel şi duritatea de pe chipuri li se înmoaie. Zvonul acesta morbid, de care s-au împiedicat venind să ia o masă frugală, parcă îi luminează şi îi smereşte.

Ieşim din sala de mese şi ajungem în parcarea restaurantului. Daniel e un sac de oase. Vântul îi poartă hainele ca pe nişte smee. Merge târşâindu-şi tălpile. Ultimul an şi jumătate l-a îmbătrânit. Tot corpul lui se potriveşte acum cu podoaba capilară. De 23 de ani, părul pare că i-a dat întâlnire aici, în acest viitor.

Îşi acceptă, totuşi, cu stoicism suferinţa. Cunoştinţele de medicină îl ajută cumva să îşi păstreze calmul. Cât mai vorbim, ţine în mână cheile de la maşină şi le învârte pe degete ca pe mătănii.

Gândul îl împinge spre planuri homerice: să dejoace - de unul singur - impasul în care a intrat transplantul de organe. Să implice Biserica Ortodoxă Română, politicul... să trezească la viaţă vocile invizibililor care îi împărtăşesc soarta, să tracteze societatea civilă afară din zona de confort a nepăsării, comunitatea medicală din indiferenţă...  

Parcă ar vrea să plece din această parcare şi să nu se mai oprească până nu o să bată la toate uşile din această ţară şi să le explice oamenilor de rând cu ce se confruntă, încercând să provoace un val de empatie care să inunde societatea, astfel încât cetăţenii obişnuiţi să devină obsedaţi de importanţa donării organelor rudelor moarte, iar el şi cei ca el el să aibă măcar o şansă palpabilă la loteria aceea macabră, de care le stau agăţate toate speranţele.

Dacă vreţi să îl ajutaţi, îi puteţi trimite bani în contul RO79 RNCB 0209 0444 9013 0001, deschis la BCR, pe numele Daniel Cristian Iordăchescu (tatăl lui Daniel), cu menţiunea „donaţie”.

Vreţi să îi scrieţi? Scrieţi-i la livdaniord@yahoo.

EPILOG (4 iulie 2018)

După ce a citit acest articol, în urmă cu un an, Daniel a schimbat impresii cu sora lui, care îl citise şi ea. La amândoi li s-a părut că textul, ca o oglindă concavă, îi făcea suferinţa să pară un pic mai mare decât în realitate.

Articolul era însă doar forma scrisă, vag cizelată, a ceea ce el povestise. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Cu asta Daniel era de acord. Totuşi sentimentul acesta, cum că rândurile de deasupra îi amplificau experienţa, persista.

Citind, în douăzeci de minute, ceea ce trăise în douăzeci de ani, Daniel se simţise ca şi cum luase un elevator şi îşi vizitase, în viteză, propria viaţă. Nu făcuse niciodată exerciţiul acesta până atunci. Acum îl făcuse şi îl copleşea.

Nu articolul era exagerat, cum percepţia lui îl ispitise să creadă. Exagerate erau lucrurile prin care îi fusese dat să treacă. Avusese o viaţă încărcată de întâmplări exagerate. Şi exagerările au continuat.

La câteva zile după apariţia articolului, Daniel a aflat o veste care l-a cosit din picioare. Clinica de transplant de la Fundeni, pe ale cărei liste de aşteptare se afla, primise recent un rinichi compatibil cu amprenta lui biologică. Medicii nu îl chemaseră însă la teste, aşa cum impunea protocolul. Organul fusese transplantat altui pacient.

Ştirea aceasta, ca o bombă atomică, i-a multiplicat cu o mie senzaţia de aşteptare în van pe care o avea.  


Ne-am mai întâlnit cu Daniel după aproape o jumătate de an de la apariţia articolului. 

Între timp, absorbise acest ultim şoc în şocul general al bolii.

De-acum, renunţase la iluzia unei operaţii în România. Singura lui speranţă era să facă transplantul în afara ţării. Tatona Franţa, Germania, Turcia, chiar şi India. Şansele de a fi primit la o clinică din străinătate erau însă mici. Mintea îi vuia de planuri de salvare, care se năruiau la fiecare recapitulare mai atentă.

Dintre semnele vagi de încurajare pe care le strânsese, după o jumătate de an de zbateri, unul singur era mai plauzibil. Un profesor neamţ, coordonator la centrul de transplant din Bochum, îi spusese că l-ar primi să-i facă operaţia - cu grefă dublă, pancreas şi rinichi - dacă clinica germană ar permite lucrul ăsta, iar el ar avea bani să plătească.

Analizele făcute acolo îi ieşiseră bine. Profesorul îl evaluase ca fiind pacientul ideal pentru operaţie. Discuţia rămăsese însă suspendată în ce doi dacă.

Daniel ne-a mai sunat de câteva ori, prin februarie şi aprilie. Deşi ştia că nu-l puteam ajuta în vreun fel, insista să ne tot auzim. Voia, în continuare, ca lumea să îi cunoască drama, iar cei care i-o cunoşteau să n-o uite. Asta îl făcea să se simtă mai puţin singur.


Sâmbătă, 23 iunie 2018, ora 12:45, Daniel a murit.

Sora lui, Diana Văsii, şi un prieten din Sinaia, Tiberiu Popescu, spun că şi-a petrecut ultimele două săptămâni alergând prin caniculă după acte şi analize de sânge, ca să îşi reînnoiască dosarul medical. Acel dosar care îi dădea dreptul la pensia de boală.

Statul face exces de zel şi le impune corvoada aceasta ciclică chiar şi celor cu maladii incurabile, deşi monitorizează evoluţia lor, în paralel, în programele de tratament.

Daniel mergea, de trei ori pe săptămână, pe banii statului, la dializă. Dosarul lui medical era arhicunoscut.

Una dintre examinările făcute la inimă, în aceste două săptămâni alerte, îl ţinuse Daniel ca pe ace. Un medic îi spusese ar putea avea probleme la cord şi îi prescrisese o tomografie.Trăise câteva zile cu emoţii, însă vineri, 22 iunie, în ultima lui zi de viaţă, medicul citise tomografia şi-şi dăduse seama că se înşelase. I-a spus că avea inima perfect sănătoasă.

Seara, Daniel a făcut o criză de hiperglicemie, apoi un spasm cerebral şi a intrat în comă. Ambulanţa l-a dus la spital, când deja nu mai era conştient. A mai trăit o jumătate de zi intubat. Sâmbătă, spre amiază, a făcut infarct. Doctorii au reuşit să-l resusciteze, dar inima i-a mai stat o dată. 

La 12:45, medicii de la terapie intensivă au pronunţat decesul.

Asta povestesc sora lui şi prietenul lui de la Sinaia.

Tiberiu Popescu, care i-a fost foarte apropiat în ultimul an, mai povesteşte ceva: că Daniel a murit chiar în săptămâna în care drumul spre un transplant în Germania se eliberase de cei doi dacă. Găsise banii pentru intervenţia de la Bochum, cu doar câteva zile în urmă, iar profesorul neamţ obţinuse aprobarea clinicii germane ca să îl opereze. 

Luni, 25 iunie, când Daniel a fost adus la Sinaia, în pregătirea înmormântării, spitalul din Bochum ar fi trebuit să îi trimită factura proforma pentru o parte din intervenţiile medicale la care urma să fie supus.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite