„Cu copiii nu poţi fi «domnul doctor», cu ei trebuie să ai altfel de legătură“

Profesorul Dan Enescu spune că nu se simte niciodată obosit în preajma copiilor

Medicul pediatru Dan Enescu a ales calea specializării în chirurgie plastică – microchirurgie reparatorie pentru că a zărit, dincolo de arsurile de pe trupurile copiilor, binele pe care îl poate face.

Ne-am întâlnit cu profesorul Enescu la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu" din Capitală, instituţia unde este medic şi manager.

Faptul că a ajuns aici nu a fost deloc întâmplător, după cum ne mărturiseşte deschis, căci a simţit ceva special pentru acest loc încă din 1971, când s-a îndrăgostit de faţada clădirii. Însă, dincolo de iubire pentru locul în sine, o iubire şi mai mare îl animă să-şi facă aici profesia cu tot sufletul: dragostea pentru copii. Despre relaţia cu copiii care îi sunt pacienţi ne-a vorbit cu ochii inundaţi de lumină. I s-a întunecat privirea numai atunci când şi-a amintit de neputinţa şi de durerea pe care le-a simţit atunci când unii dintre ei au pierdut lupta pentru supravieţuire.

„Weekend Adevărul":  Când v-aţi dat seama că pediatria este specialitatea spre care doriţi să vă îndreptaţi?
Dan Mircea Enescu: Cred că existenţa este un dat, adică lucrurile se întâmplă aşa cum hotărăşte Dumnezeu. Totul este să-ţi urmezi inima. Întotdeauna am făcut ce-am simţit şi ce-am considerat eu că este mai important pentru existenţa mea. Când a trebuit să-mi aleg facultatea, am ales facultatea de pediatrie pentru că m-am simţit mai apropiat de această vârstă. Eram şi eu un copil de 19 ani, care a ales să trateze copiii. Întotdeauna am simţit nevoia să protejez copiii. După ce am terminat facultatea, am făcut dispensar, ceea ce mi-a folosit foarte mult. A fost foarte importantă această etapă, pentru că am căpătat experienţă, am avut posibilitatea să tratez, de exemplu, o comună de 6.000 de persoane. Vă daţi seama, să fii responsabil de sănătatea atâtor oameni? Mie mi se pare o verigă care le lipseşte celor de acum (n.r. - medicilor tineri). Să te poţi duce undeva să faci o repetiţie a ceea ce se va întâmpla cu viaţa ta profesională.

Iar la microchirurgie plastică şi reconstructivă cum aţi ajuns?
Am ajuns în spitalul profesorului Agrippa întâmplător, într-o vizită. Mi-a plăcut atât de mult! O să vi se pară bizar. Şi mie, acum, când povestesc, mi se pare bizar, cum poate să-ţi placă să vezi arşi, să vezi lucruri grave, să miroasă a tot felul de substanţe, să vezi adulţi cu arsuri grave, pe suprafeţe mai mici sau mai mari. Mi s-a potrivit lucrul acesta şi toată această patologie de reconstrucţie. La 30 de ani, cât aveam atunci, pentru mine era ceva deosebit ce se întâmpla acolo. Ştiţi, să vezi reconstrucţii de nas, de degete, să vezi cum apar degetele, cum se iau ţesuturi dintr-o parte şi se pun în alta, adică nişte lucruri care erau aproape magice. M-am hotărât să urmez această cale şi am dat examen acolo.

Am luat chiar post. Am venit aici pentru că erau mulţi copii cu probleme şi auzisem că plecase domnul doctor Zarma, un pediatru de mare calitate şi un om dedicat muncii pe care o făcea. Am simţit în clipa când am venit că aici este locul meu. Şi, vă spun, important într-o existenţă este să faci lucrurile cu bucurie, să laşi ceva după tine, să faci fără să te chinuiască, să faci cu dragoste. Acesta este cuvântul magic, iar unde dragoste nu e, nimic nu e.

Deci dragostea pentru copii v-a făcut să vă părăsiţi celălalt post.
Ştiţi cât înseamnă numai privirea lor? Ştiţi ce înseamnă să faci bine unor fiinţe care nici măcar nu pot să-ţi mulţumească? Mi s-a întâmplat să revină copilaşi de 5-6 ani şi să-mi spună: „Măi, Dane, uite ce mână mi-ai făcut! Mai fă-mi şi mie ceva aici, mă chinuieşte, nu pot să apuc cu ea ". Cu copiii nu poţi să fii „domnul doctor" sau „domnul profesor", cu ei trebuie să ai o altfel de legătură, pentru că ei te simt. Chiar am spus aşa: în clipa în care copiii nu vor mai întinde mâna spre mine, înseamnă că misiunea mea s-a cam terminat. Atunci mă simt fericit şi ales.

Să-ţi dea Dumnezeu această bucurie şi să poţi să faci bine acestor fiinţe care au nevoie. Ştiţi, de multe ori îi protejăm contra propriilor părinţi. Multe dintre accidente se întâmplă din neglijenţă, din lipsă de educaţie şi atunci părinţii se simt vinovaţi, iar relaţia dintre ei şi copii se înrăutăţeşte. Prin urmare, trebuie desluşită relaţia, trebuie văzut care sunt particularităţile acelei familii, trebuie împăcaţi cu copilul.

Aveţi psihologi care să vă ajute cu partea aceasta?
Avem pe bucăţi. Nu întotdeauna aceiaşi, pentru că ei mai vin, mai pleacă, nu avem unul permanent sau de multă vreme.

Dar este importantă partea aceasta...
Este esenţială! În afară de salvarea vieţii, de partea funcţională şi de cea estetică, există cicatricele de pe creier. Noi le spunem acestor copii, şi am repetat-o de multe ori, că deşi li s-a întâmplat asta (n.r. - arsurile) la suprafaţă, pe dinăuntru sunt aceiaşi. Şi ei trebuie să facă mai mult decât alţi copii de vârsta lor pentru că li s-a dat ceva în plus. Nouă ne-a dat Dumnezeu o viaţă, iar ei au mai căpătat una. Ca să ai arsuri pe 80 la sută din suprafaţa corpului şi să supravieţuieşti, asta înseamnă un cadou, înseamnă un semn de la Dumnezeu că trebuie să faci ceva special cu viaţa ta.

Şi copiii vă spun: „Măi, Dane!"?
Da, da... Şi mă şi ceartă: „Uite cum mi-ai făcut asta, uite în ce hal arăt!". Copiii sunt destul de minimalizaţi în societatea noastră. Nu există o cultură a dezvoltării personalităţii copilului. De exemplu, întreb la consultaţie: „Câţi ani ai, cum te cheamă?". Mama spune: „Vasile, Gheorghe etc.". Păi, l-am întrebat pe el. Ştiţi cum e? E autoritatea aceasta în care ei se poartă ca şi cum ar fi stăpânii propriilor copii, dar, în acelaşi timp, ar şi vrea de la copil să fie ceva special, să aibă o anumită personalitate. Or, această personalitate se construieşte.

Vorbim de cei 6-7 ani de acasă, adică acel subconştient care se formează, din care ne aducem aminte imagini destul de fragmentate şi în care se produc lucrurile esenţiale. De exemplu, dacă eu fac acum o mişcare, una simplă, poate dumneavoastră vă stric starea de spirit pentru că vă aminteşte de ceva ce mama sau tatăl dumneavoastră au făcut când aveaţi un an sau doi şi v-a răvăşit, dar de care nu vă mai aduceţi aminte. Pentru că, din fericire, avem această măsură de protecţie. Ştiţi ce se spune la zodia mea? Sunt Leu şi se spune: „Se socoteşte un Moş Crăciun toată viaţa". Într-adevăr, mie îmi place să fac cadouri: de la operaţii până la lucruri simple, numai să ştiu că am dat ceva.

Deci sunteţi un Moş Crăciun! În orice anotimp!
Daa! Când am citit, chiar m-a amuzat. Într-adevăr, mă caracterizează. Cred că îmi doresc în permanenţă să ofer ceva. Regăsesc în mine acelaşi copil ca acum cincizeci de ani. Nu m-am schimbat decât ca mecanism de protecţie. Cred că m-a ajutat şi ceea ce fac şi, pe undeva, faptul că am venit aici, unde mă simt cel mai bine.

Paradoxal, să staţi printre copii care suferă atât de mult şi să vă simţiti bine.
Nu mă gândesc decât că o să fie bine. Ştiu că ceea ce fac este ca să le fie bine. Peste o săptămână, peste o lună. Şi mai ştiu că este nevoie de timp. Ceea ce facem noi aici nu se termină imediat.

Păi, de aceea se fac bine copiii... Dincolo de profesionalism, debordaţi de energie bună.
Da, probabil, deşi nici nu conştientizez. Şi eu primesc toată energia care îmi vine de la ei. Chiar spuneam într-un interviu că sunt cam profitor din punctul ăsta de vedere. Ei sunt în anabolism, adică în creştere şi, indiferent că sunt în casă, pe stradă, ei cresc. Ei bine, asta înseamnă o energie, o forţă uriaşă şi eu trăiesc în această energie care îmi vine din toate părţile. Niciodată nu mă simt obosit, chiar dacă îmi vin zece copii. După ce pleacă, aş lua-o automat de la capăt.

Nu vă daţi seama ce înseamnă bucuria aia să se uite la tine, să întindă mâna la tine un copil de trei luni. Lucrurile acestea nu pot fi explicate, nu cred că voi găsi vreodată destule cuvinte să le exprim. Tot ceea ce pot să spun este că te simţi împrospătat. Ochii lor nu-ţi transmit decât că vor să se facă bine şi că trebuie să faci mai mult decât ştii. Nu vin la spital decât ca să plece, locul lor este în altă parte, să se joace, să se facă mari. Iar toate acestea te împing să faci nişte lucruri pe care nu le faci în mod normal. De altfel, în arsuri, dar nu numai, descoperirile cele mai importante s-au făcut la copii, pentru că ei i-au împins pe toţi.

Ce simţiţi în cazurile când pierdeţi copii?
Nici nu vă puteţi imagina şocul pe care îl ai în clipa în care îţi moare. Când se întâmplă, nu poţi să înţelegi că acela care cu o zi înainte alerga pe culoar nu mai este. Dintr-o dată face o complicaţie şi îţi moare într-o noapte. Îl ai în braţe şi îţi vine să îi dai suflul de la tine. E prietenul tău! Şi e chiar prie­tenul tău după trei luni de zile. E prieten de război, pentru că acolo eşti pe front, pe viaţă şi pe moarte. Trei luni în care fiecare zi e o luptă pentru supravieţuire sunt ca treizeci de ani. E groaznic momentul ăla când trebuie să recunoşti că l-ai pierdut.

În primul rând faţă de el, că prima datorie o am faţă de el. Apoi trebuie să-l declari mort şi, ştiţi cum, declaratul ăsta este foarte dificil. Te întreabă asistenta: „Îi punem lumânare?". Ştiţi ce înseamnă asta? Că îi opreşte oxigenul! Adică tu trebuie să hotărăşti dacă să-i oprească oxigenul, ceea ce eu niciodată n-am putut să fac. Au făcut ele nu ştiu când şi cum, dar eu niciodată n-am putut să spun: „Opreşte-i oxigenul lui Gigel pentru că moare!". N-am putut să mă declar învins niciodată. Nu poţi să spui: „Gata!". Mergi până la ultima consecinţă. Vă spun că am avut copii care nu aveau nicio şansă şi, totuşi, au scăpat. Nu te opreşti, întotdeauna Dumnezeu hotărăşte când vine momentul.

Apoi, al doilea moment dificil este când trebuie să le spui părinţilor că le-a murit copilul. Este o boală atât de complicată, încât este greu să le explici de ce le-a murit copilul. Apoi trebuie să ai grijă ca ei să nu rămână toată viaţa cu drama că şi-au omorât copilul. La urma urmei, greşeala... N-am avut niciodată acest cinism să le spun: „N-aţi avut grijă!". Mai degrabă mi-am asumat: „Atât s-a putut face". Nu mai spun: „Am făcut tot ce s-a putut". Pentru că mi-am spus aşa: „În clipa în care el nu trăieşte, nu am făcut tot ce s-a putut!".

Iar când îi salvaţi?
Am avut cazul acela, am mai povestit, al fetiţei de cinci ani care, când mă vedea, se ridica aşa, cu tot cu perfuzii şi îmi spunea: „Fă-mi ceva, vreau să trăiesc, bă!". Ei bine, trăieşte, are acum 22 de ani. A venit de curând, vrea nişte retuşuri. Am avut o bucurie şi mai mare, tot cu o fată salvată la patru ani şi jumătate - avusese complicaţii, familia a dat piele, nu aveam bancă de piele la vremea aceea - care a venit anul trecut. Ştiam că nu mai are nicio problemă şi am întrebat-o: „Dar ce mai vrei să-ţi fac?!". „Sâni!", mi-a zis. Şi i-am pus sâni, iar acum mi-a trimis fotografii cu prietenul ei.

O întreagă filozofie de viaţă

Lucrurile frumoase şi evoluţia nu pot fi aduse decât de realitate, realitatea pe care nu poţi s-o cunoşti cu adevărat, dar poţi să te străduieşti să ştii ce eşti cu adevărat.

Maturitatea este un dar, însă trebuie să te lupţi pentru ea. Fiecare zi este o prefacere.

Trăiesc cu convingerea că Dumnezeu ne dă un suflet în clipa în care ne naştem cu misiunea ca, pe parcursul vieţii, să-l îmbunătăţim, în aşa fel încât, când îl dăm înapoi, să fie mult mai bun. Vreau să pot spune cu mândrie, când voi ajunge, indiferent unde voi ajunge: „Doamne, atât am putut să fac!". Cu defecte, cu bine, cu rău, dar asta este ceea ce dai înapoi.

Trebuie să citeşti, să înţelegi multe, trebuie să te cunoşti şi să încerci să nu-ţi pierzi simţul realităţii.

Să ştii care este valoarea fiecărei clipe în parte şi ce reuşeşti să faci acum, dar şi peste un minut.

Eu îmi tot repet că, pentru mine, nu există decât prezent şi viitor. Ce s-a întâmplat înainte s-a terminat. Obligaţia mea este să mă împac cu ce s-a întâmplat, să nu tratez cu superficialitate trecutul. Capeţi un grad de maturitate care automat trebuie să îţi arate o îmbunătăţire a actului tău, a fiecărui gest al tău.

Trebuie să tindem către cât mai mult, către chiar mai mult decât putem. Nu ştim cât putem niciunul dintre noi. Sunt nişte lucruri surprinzătoare, ne surprindem şi pe noi cu cât putem să facem. Totul este să vrei şi să simţi că vrei să dai din tine cât mai mult.

De la un timp, am început să mă gândesc că, dacă mie îmi este bine, dacă sunt împăcat cu mine, dacă mă cunosc mai bine, dacă îmi creez un interior mai bun, automat pot să dau lucruri de o calitate mai bună, pentru că sunt mai sigur pe ce fac, am disponibilităţi mai mari.

Mesajul meu este că totul este posibil.

Umilinţa cu care faci toate aceste lucruri este foarte importantă. Trufia te împinge întotdeauna la greşeli.

"N-am putut să mă declar învins niciodată. Nu poţi să spui: „Gata!". Mergi până la ultima consecinţă. Vă spun că am avut copii care nu aveau nicio şansă şi, totuşi, au scăpat. Nu te opreşti, întotdeauna Dumnezeu hotărăşte când vine momentul."

„Oamenii iubesc acest spital, nu vor să plece şi lucrează de onoare"

„Weekend Adevărul":  La ce vă gândiţi în timpul intervenţiilor?
Dan Mircea Enescu: Trebuie să ai importanţa gestului pe care îl faci. Nu trebuie să faci lucruri decât de necesitate, despre care ştii precis că sunt obligatorii şi care aduc un beneficiu sigur. Şi la prematuri (n.r. - se referă la tragicul accident de la Maternitatea Giuleşti, când 11 bebeluşi prematuri au fost prinşi într-un incendiu), şi la acel copil de la Bucur (n.r. - bebeluşul uitat de asistentă în dispozitivul pentru fototerapie), când toată lumea se gândea la viaţă, la moarte, m-au întrebat: „La ce vă gândiţi acum, că trebuie să-i operaţi?".

Le-am răspuns: „Mă gândesc la cum o să arate la 18 ani". Acum, copilul de la Bucur are aproape trei ani. Arată bine, este din ce în ce mai bine. Sigur, nu este cum şi-ar dori părinţii, aşa cum l-au făcut, adică perfect, are tot felul de cicatrice, mai mici sau mai mari. Fiecare cicatrice e importantă, mai ales când nu e din cauza ta, de data aceasta.

Care este cel mai mare compliment pe care l-aţi primit de la un copil care v-a fost pacient?
Complimentele sunt indirecte, în sensul că îmi trimit fotografii cu ei studenţi, cu ei când termină facultatea şi-şi aruncă pălăriile în sus, cu ei căsătorindu-se. Mulţumire mai mare nu poate să existe. Sunt toate cuvintele de mulţumire posibile într-o fotografie. Şi nu mă uită. De exemplu, şi acum pot să vină, să deschidă uşa şi să spună: „Uite, am venit!".

Deci aveţi o familie foarte mare.
Da, da, bine zis familie. Este obligatoriu să devii membru al familiei acesteia. Şi familia e membru al echipei tale şi tu devii membru al marii familii. Ştiţi cum? Devii sfătuitorul lor, din moment ce-l iei de la început, din prima zi de viaţă, poate, cum a fost prematurul acela de la Bucur. Automat, devii sfătuitorul părinţilor, ei nu au expertiza, au doar dragostea pură. Şi cu dragostea, şi cu competenţa trebuie să vină medicul. În şapte ani, ni se schimbă toate celulele şi atunci suntem alţi oameni.

Dragostea te poate face să păstrezi lucrurile esenţiale, care trebuie să rămână. În această lume dezlănţuită, în care totul este nesigur, măcar lucrurile acestea trebuie să alcătuiască un teren sigur. Cel mai tare am evoluat odată cu fiica mea, Alexandra. Fiecare dintre noi poate rămâne blocat la o vârstă. Uneori, adolescentul, în evoluţia lui, rămâne blocat emoţional, senzorial şi îţi dai seama că, dacă tu nu rezolvi problema, nu te urmează nici el. Ei bine, atunci, tu, ca părinte, te duci şi-l împingi cât poţi tu. Cel mai importante lucruri pe care le poţi face pentru copilul tău sunt posibilitatea şi libertatea de a ajunge la maximum.

Spuneaţi într-un alt interviu că în 1971 v-aţi îndrăgostit de spitalul acesta.
Da, şi vă spun şi de ce m-am îndrăgostit. Mai târziu, când i-am făcut o faţadă exact ca atunci, când am văzut-o, am zis: „Asta e!".

Spitalul este într-un proces de renovare şi de modernizare. Mai există departamente sau secţii cu probleme?
Acest spital are 126 de ani, datează din 1886. Noi, în etapa aceasta, îl reprogramăm pentru următorii 125 de ani. Şi anume, refacem din fundaţie fiecare clădire, păstrându-i arhitectura şi conform normelor actuale. Uitaţi, am terminat un corp dintre cele trei de chirurgie, acum, într-o lună urmează să-l terminăm pe al doilea şi ne vom apuca de-al treilea. După cum aţi observat, la intrare e un centru de excelenţă de cardiologie şi pediatrie. Acolo se vor desfăşura toate specialităţile complementare, adică tot ce nu există în clipa de faţă.

În aşa fel, în acest spital, care zic eu că este un turnesol al stării de sănătate a copiilor acestei ţări, încât să se găsească expertize pentru orice boală ar avea. Şi în clipa în care ne depăşeşte, acela să fie 112, adică dacă noi nu putem, nimeni nu poate. Aceasta este una dintre dorinţele pe care le am. Cred că, în maximum un an, am terminat cu totul. Ce-mi doresc este ca, din cele 600-800 de cazuri de malformaţii care apar într-un an, să acoperim şi noi cât mai multe, pe lângă cei de la Cluj şi cei de la Târgu-Mureş, ca să nu mai fim nevoiţi să-i trimitem în străinătate.

Dar avem specialişti suficienţi?
Îi avem şi îi formăm. Să ştiţi că se pleacă, dar această explicaţie, cum că pleacă pentru că li se dau mai mulţi bani, este parţial falsă. Noi avem foarte mulţi doctori care lucrează gratis în acest spital, lucrează şi la diverse clinici private, dar vor să fie aici în spital. Nu suntem un popor nomad, care să ne luăm bagajul aşa, cu uşurinţă, şi să plecăm în alte părţi. Acum s-a aprobat şi o să ne acoperim cât de cât necesarul de doctori, de asistente şi de infirmiere, fiecare dintre ei e o categorie deosebit de importantă. Avem zeci de tineri care lucrează de ani buni aici şi care aşteaptă un post, numai să fie şi ei oficial într-un colţ al spitalului de care se simt onoraţi.

Cum vă explicaţi asta?
Spitalul acesta are şase generaţii de profesori. Ştiţi ce înseamnă asta? Că profesori, de profesori, de profesori au pus mâna pe tine. Asta înseamnă lucruri care nu se scriu în cărţi, principii morale, o anumită conduită. Din cauza aceasta, spitalul este foarte puternic. Oamenii iubesc acest spital, nu vor să plece şi lucrează de onoare.

Deci nu sunt probleme.
Ne-ar trebui puţină libertate de a decide, nu de a răspunde doar la comandamente şi posibilitatea de a ne câştiga existenţa ca instituţie. Noi, de exemplu, am avea expertiza cu care să câştigăm bani. Nu să stăm cu mâna întinsă nici la Casă, nici la Minister, eu să-mi câştig banii mei. Nu pot. La spitalele de stat se fac lucrurile grele, grave. Avem nevoie de spitale care să poată prelua lucrurile grave ale naţiunii, programele de sănătate, de locuri unde poţi fi tratat la orice oră din zi sau din noapte. Noi, aici, ne ocupăm de materialul genetic al acestei ţări. Orice ţară are un plan strategic pentru asta.

Există o ştiinţă şi o artă a creşterii unui copil, care nu creşte pur şi simplu fără să-l bagi în seamă. Trebuie să ştim câţi copii avem, trebuie să ştim de ce suferă aceşti copii, să ştim care este starea de sănătate a copiilor acestei naţiuni. Dincolo de asta, este importantă profilaxia. Diferenţa dintre un copil care mănâncă din gunoaie şi un copil care mănâncă icre negre nu-i niciuna. Amândoi mănâncă prost.

Cum stă treaba cu banca de grefe de piele?
Nu mă întrebaţi de bancă şi am să vă spun de ce. Am fost anunţat că s-a desfiinţat, fără niciun motiv, pur şi simplu. Nici nu ştiu de către cine. S-a întâmplat acum două săptămâni (n. r. - interviul a fost luat în data de 31 august). Aşa că nu mai am acreditarea pentru bancă, era singura. Au fost desfiinţate toate. Nu ştiu cine are interese în treaba asta şi de ce a făcut treaba asta, cert este că asta s-a întâmplat. Punct!

"În acest spital, care zic eu că este un turnesol al stării de sănătate a copiilor acestei ţări, să se găsească expertize pentru orice boală ar avea. Şi în clipa în care ne depăşeşte, acela să fie 112, adică dacă noi nu putem, nimeni nu poate."

"Nu mă întrebaţi de banca de grefe de piele. Am fost anunţat că s-a desfiinţat, fără niciun motiv, pur şi simplu."

CV: În Top 500 personalităţi ale lumii

Numele: Dan Mircea Enescu
Data şi locul naşterii: 20 august 1952, Bucureşti
Studiile şi cariera:
- 1977 -  licenţiat al Facultăţii de Medicină „Carol Davila" din Bucureşti
- 1990 - membru al Comisiei de Chirurgie Plastică a Ministerului Sănătăţii şi Familiei
- 1991 - medic primar, cu specialitatea chirurgie plastică - microchirurgie reconstructivă
- 1996 - doctor în Medicină la UMF „Carol Davila", Bucureşti
- 2005 - copreşedinte al Comisiei de Chirurgie Plastică - Microchirurgie Reconstructivă a Ministerului
- Membru fondator al Asociaţiei Chirurgilor Plastici din România
- Fondator şi preşedinte al Societăţii Române pentru Arsuri Pediatrice
- Membru al Consiliului Ştiinţific al Agenţiei Naţionale de Transplant
- Membru şi reprezentant al României în Asociaţia Europeană de Arsuri (EBA)
- Membru al Asociaţiei Europene a Chirurgilor Plasticieni (EURAPS)
- Este singurul român care apare în topul „The preeminent 500 Exceptional Individuels of Achievement in Commerce, Science, Techonology, Medicine, The Arts&Letters"
Locuieşte în: Bucureşti