Prof. dr. Gheorghe Benga, medic de laborator, cercetător: „Sunt mulţi factori de eroare în analizele de laborator“
0
Profesorul Benga este unul dintre puţinii medici de laborator care fac cercetare în România. El ar fi trebuit să primească premiul Nobel în 2003 pentru o descoperire cu ecou în lumea medicală.
Face parte dintr-o categorie de medici ai căror pacienţi sunt „concentraţi" în eprubete speciale şi cu care nu intră aproape niciodată în contact direct. Cu toate acestea, munca profesorului doctor Gheorghe Benga şi a celorlalţi medici de laborator cântăreşte enorm în ceea ce priveşte starea de sănătate a pacienţilor. Fiindcă de acurateţea rezultatelor obţinute de ei depind în proporţie de 60-80% diagnosticul corect şi administrarea unui tratament, de multe ori, salvator. Prof. Benga ne-a explicat de ce, totuşi, prea mulţi bolnavi din România primesc rezultate considerabil diferite la investigaţiile de laborator.
„Weekend Adevărul": De ce se întâmplă adeseori ca analizele realizate în acelaşi timp, pe baza aceleiaşi probe, la trei laboratoare diferite, să ofere trei rezultate total diferite?
Gheorghe Benga: Pentru că fiecare laborator foloseşte o aparatură diferită şi diferiţi reactivi, care pot fi cumpăraţi de la firma care a furnizat aparatura sau separat, şi pentru că, deşi există în mod obligatoriu probe standard de „control de calitate", fiecare laborator le aplică aşa cum crede, deci nu există o standardizare din acest punct de vedere. Mai există încă o problemă aici: acreditarea laboratoarelor medicale. Aceasta este o problemă foarte discutată pe plan internaţional şi, în ţările mai dezvoltate, acreditarea se impune mult mai serios decât la noi. De exemplu, în Franţa li s-a dat laboratoarelor un termen de câţiva ani să se înscrie pentru acreditare, iar în 2016 se va cere, în mod obligatoriu, această acreditare. La noi, s-a dat cu heirupul un ordin de ministru acum câţiva ani pentru acreditarea laboratoarelor şi s-au stabilit nişte reguli... aşa cum s-au stabilit. Laboratoarele medicale private au avut banii necesari, acreditarea presupunând plata unor servicii, şi, astfel, ele s-au şi acreditat. Şi rezultatul este, după cum vedeţi, că există diferenţe mari între laboratoare. Cred că un pic mai multă seriozitate în privinţa acreditării s-ar impune, şi nu o grabă din aceasta, nu termene heirupiste. Nu ar trebui să ne preocupe să avem un procent mare de acreditare în Europa, ci seriozitatea. Să nu mai avem, cum ziceţi dumneavoastră, diferenţe mari între analize, ci să existe un singur rezultat.
Care sunt cauzele acestor diferenţe şi ale rezultatelor inexacte obţinute adesea în laboratoarele medicale? Este doar vina aparaturii sau este vorba despre un cumul de factori?
Totul are importanţă! În analizele de laborator există trei etape şi, în România, sunt mulţi factori de eroare şi de variabilitate în fiecare dintre aceste etape. Prima fază, cea preanalitică, este faza de la recoltare până când proba ajunge într-un laborator. Ei bine, aici sunt foarte multe variabile. Rezultatul pe care îl dă, deci, un laborator, poate să fie greşit din cauza probei pe care o primeşte: cum a fost recoltată, cât timp a trecut din momentul recoltării şi până ce a ajuns în laborator etc. A doua fază este cea analitică, analiza propriu-zisă, în care fiecare laborator foloseşte un alt aparat, diferiţi reactivi. Desigur, aici este importantă şi urmărirea calităţii, adică personalul să se asigure că aparatul respectiv este controlat să dea rezultate precise, lucru care se face cu probe standard de „control de calitate". După aceea este etapa postanalitică, în care se interpretează rezultatul şi se trimite. Şi aici, iarăşi, pot să apară erori, una dintre cele mai frecvente fiind încurcarea rezultatelor.
În caz de infecţii, repetaţi analizele!
Cum să ne orientăm, totuşi, către un laborator care să ne ofere rezultate, cât de cât, conforme cu realitatea?
Mi-este greu să vă răspund. Ar trebui să avem un sistem de asigurare a calităţii activităţii de laborator, aşa cum, de exemplu, pentru universităţi se fac nişte criterii şi se stabilesc nişte clasificări, universităţi de categorie A, B, C, D. Poate că ar trebui să se stabilească astfel de criterii şi pentru medicina de laborator şi atunci, dacă te duci la un laborator de clasa A, să ai certitudinea că acolo analizele sunt ireproşabile şi că te poţi baza pe ele. În situaţia existentă, mi-ar fi foarte greu să spun să mergeţi la un laborator sau la altul... Dar, în orice caz, dacă se suspectează o boală infecţioasă, trebuie să recunosc că se impune o a doua analiză într-un alt laborator, a second opinion, cum se numeşte. Este foarte importantă depistarea infectării, mai ales în caz de HIV sau de virus hepatitic B sau C, pentru iniţierea cât mai precoce a tratamentului şi pentru oprirea evoluţiei bolii în acest fel.
Dumneavoastră aţi avut vreodată o astfel de experienţă nefericită cu analizele de laborator?
Nu, nu mi s-a întâmplat niciodată să constat că analizele mele ar fi fost eronate.
Sunteţi un caz fericit... Dar în cazul în care aţi avea nevoie urgent de nişte analize sigure, unde vi le-aţi face cu încredere?
Păi, eu am încredere în laboratorul central al Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă din Cluj-Napoca...
Unele analize se fac doar în străinătate
Cum se situează România, în ceea ce priveşte calitatea analizelor de laborator, comparativ cu celelalte state membre UE? Avem tot ce ne trebuie?
În general, putem spune că nivelul este, pentru majoritatea analizelor din ţară, comparabil cu ceea ce se întâmplă în Uniunea Europeană. Dar sigur că au apărut metode noi care implică aparatură specializată şi scumpă.
Dar în ceea ce priveşte analizele genetice?
Aici nu suntem la un nivel prea grozav. De exemplu, în lume, există laboratoare specializate în bolile rare, unde trimitem şi noi probele spre analiză. Fiindcă în România multe analize pentru aceste boli nu se pot face. Iar motivul principal este că la noi nu există Centre de Boli Rare. S-a organizat un astfel de centru la Zalău, dar ar fi necesar câte unul în fiecare mare centru universitar din ţară, măcar. De altfel, la noi în ţară o mare problemă este, de fapt, accesul precar la analizele de laborator. Sunt foarte mulţi oameni care trăiesc în mediul rural şi care ajung foarte greu la un medic, nu mai vorbim de analize de laborator. Eu cred că ar trebui pusă la punct măcar o reţea de prelevare de probe biologice mai aproape de pacient. O altă mare greşeală, spun eu, este desfiinţarea atâtor spitale din ţară, fiindcă astfel s-a limitat accesul populaţiei la îngrijiri medicale şi la investigaţii. Acţiunea de acum câţiva ani de monitorizare generală a stării de sănătate a populaţiei a arătat că au fost mulţi oameni care au avut atunci prima dată în viaţa lor acces la aceste examinări. În orice caz, în noua Reformă a Sănătăţii ar trebui să se aibă în vedere şi accesul populaţiei din toată ţara la investigaţii de laborator.
La privat, se preferă ne-medicii
Există în momentul de faţă o criză a personalului calificat în laboratoare. Cum afectează acest lucru calitatea analizelor şi, deci, pacientul?
Există, într-adevăr, carenţe foarte mari de personal, care pleacă de la blocarea generală a posturilor. O parte din personal s-a pensionat, o altă parte a plecat în străinătate, unde sunt salarii mai bune, iar posturile lor au rămas libere şi nu pot fi ocupate. Pe de altă parte, există şi problema pregătirii personalului. Aici este o problemă veche şi care nu este rezolvată nici până acum. În laboratoare pot să existe medici de laborator, care fac 6 ani de facultate şi un rezidenţiat de 4 ani. Deci 10 ani de pregătire până ajung să fie medici specialişti de laborator. Alţi specialişti cu pregătire superioară care lucrează în laboratoare, chimiştii, biologii şi biochimiştii, fac numai 3 ani de facultate, după care pot fi angajaţi direct în laborator. În pregătirea lor nu este prevăzut niciun program sistematic cum este rezidenţiatul, ci numai o calificare la locul de muncă. Ideea este că în 11 ani, un ne-medic, să spunem, adică un chimist sau un biolog, ajunge la treapta maximă de calificare, şi, în timpul ăsta, medicul de-abia iese specialist, începător. Ca să ajungă medic primar, mai are nevoie de câţiva ani de pregătire. Aici este o mare inegalitate, care trebuie reparată.
Cum credeţi că poate fi reparată?
În alte ţări, s-a făcut un sistem de rezidenţiat şi pentru ne-medici şi durata rezidenţiatului este cu un an mai mare decât la medici şi, în acest program, li se predau şi noţiuni medicale, pentru ca nivelul de pregătire să fie oarecum egal. Legea le permite în acest moment şi biologilor, chimiştilor şi biochimiştilor să fie şefi de laborator medical, laboratoarele private chiar preferă să angajeze astfel de specialişti decât un medic, fiindcă sunt plătiţi mai puţin şi sunt mai tineri. Şi în privinţa asistenţilor de laborator există carenţe, fiindcă puţini termină această specializare şi, în general, pleacă în străinătate, pentru că acolo sunt mai bine plătiţi.
"Cred că un pic mai multă seriozitate în privinţa acreditării s-ar impune, şi nu o grabă din aceasta, nu termene heirupiste.''
"În 11 ani, un ne-medic, adică un chimist sau un biolog, ajunge la treapta maximă de calificare, şi, în timpul ăsta, medicul de-abia iese specialist, începător.''
A fost omis de la Nobel în 2003
Spuneţi-ne, în câteva cuvinte pe înţelesul tuturor, în ce a constat descoperirea dumneavoastră care a fost nedreptăţită şi pentru care trebuia să primiţi premiul Nobel în Chimie în locul profesorului american Peter Agre în 2003...
Este vorba despre descoperirea primei proteine-canal pentru apă, denumită ulterior aquaporină 1. Noi am descoperit-o în membrana hematiei umane în anul 1985. Când vorbesc de noi este important de spus că era vorba despre un grup pe care-l conduceam atunci în cadrul Disciplinei de biologie celulară a Institutului de Medicină şi Farmacie. Ulterior, în 1986, am publicat, împreună cu echipa, două lucrări. Este adevărat că titlul primei lucrări este mai tehnic, dar în cea de-a doua lucrare am scris chiar din titlu: „Identificarea proteinei-canal pentru apă". Noi n-am mai putut să continuăm cercetările, pentru că nu aveam condiţii tehnice în România şi nici fonduri.
Şi Peter Agre cum a ajuns la aceeaşi descoperire?
În 1988, un grup american condus de Peter Agre purifică, din întâmplare, această proteină, urmărind altceva, dar aşa se întâmplă... Raportează acest lucru într-o revistă de specialitate americană şi spune, în această primă lucrare, că este vorba despre o proteină nouă, dar nici nu se gândeşte la transportorul de apă, ci îi atribuie alt rol. Sigur, descoperind o proteină nouă în Statele Unite, a avut bani, milioane de dolari, cu care a putut să lege colaborări ştiinţifice cu cei mai buni specialişti din lume în materie de membrane. Şi din SUA, şi din alte ţări. Agre mărturiseşte mai târziu, foarte sincer, că fostul său conducător de doctorat a fost cel care i-a sugerat: „Poate că proteina asta este canal pentru apă, nu este ce zici tu"... Şi atunci s-a adresat specialiştilor în transportul apei, el nefiind unul. Iar experienţa crucială a publicat-o în revista „Science", în 1992, în care încă discută dacă este vorba despre un canal pentru apă. La discuţia respectivă, invocă mai multe argumente, printre care citează şi o lucrare a grupului Benga, Popescu şi Pop, din 1983, în care noi am arătat nişte caracteristici ale transportului apei în eritrocit.
Deci nu a citat lucrările din 1986, în care vorbeaţi chiar de proteina-canal pentru apă...
Nu... A citat o lucrare mai veche, dar aşa se vede că el ştia de Benga şi că Benga studiază de mai mulţi ani canalele pentru apă. Şi, mai mult, ceea ce nu pot să cred că n-a văzut, eu am editat o carte, numită „Transportul apei în membrane biologice", într-o editură americană, în 1989. Acolo am avut şi un capitol în care treceam în revistă lucrările noastre anterioare privind identificarea proteinei transport pentru apă. Eu nu cred că, în momentul în care a descoperit că este vorba despre transportul apei şi a dat de numele Benga, nu s-a uitat şi prin cartea respectivă. Deci nu ne-a citat lucrările de referinţă, ăsta e singurul lucru pe care i-l reproşez.
Aţi avut vreo discuţie pe această temă cu dumnealui?
Am avut mai multe discuţii, fără rezultat... Prima dată ne-am întâlnit în 1993, la un congres internaţional în Glasgow, la un an după publicarea lucrării respective. Şi, când m-am prezentat, mi-a zis: „Ştiu de numele dumitale...". Şi mi-a propus să organizez o conferinţă internaţională cu aceste proteine la Cluj-Napoca.
Se mai face în ziua de astăzi cercetare în laboratoarele medicale din România?
Cercetarea ştiinţifică nu este suficient sprijinită de către statul român, pe măsura potenţialului uman existent. S-au făcut mari greşeli: bugetul pentru cercetare (ca procent din PIB) este printre cele mai mici din UE; în România, după 1990, au fost desfiinţate multe institute de cercetare de tradiţie cu realizări ştiinţifice remarcabile; altor institute, ce au supravieţuit, li se cere să-şi acopere integral cheltuielile din granturi (spre deosebire de ţările cu cercetare ştiinţifică dezvoltată, unde salariile cercetătorilor şi cheltuielile „de întreţinere" sunt acoperite din buget, iar granturile aduc resurse pentru aparatură, reactivi etc.).
"Soluţia centrelor medicale private care promit pe internet că fac foarte multe analize la preţuri foarte mari nu este o soluţie demnă de o ţară a Uniunii Europene.''
CV
- Membru al Academiei Române
- Numele: Gheorghe Benga
- Data şi locul naşterii: 26 ianuarie 1944, Timişoara. Pe linie paternă, familia Benga se trage din fiica lui Vlad Dracul
- Starea civilă: căsătorit, doi copii
- Studiile şi cariera:
- A absolvit Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca, unde şi-a dat şi doctoratul, şi Facultatea de Chimie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai", este membru al Academiei Române.
- A devenit Doctor honoris causa la şase universităţi: din Arad, Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Craiova şi Oradea.
- Astăzi, este profesor la Universitatea de Vest „Vasile Goldiş" din Arad şi medic primar în specialitatea genetică medicală în cadrul Laboratorului de Explorări Genetice din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă din Cluj-Napoca.
- Locuieşte în: Cluj-Napoca
Se încarcă comentariile...
