Punctualitatea şi diplomaţia, rigorile profesiei

Niculae Ionescu este executor judecătoresc din 1995, când a trecut, la a doua încercare, examenul de intrare în profesie. Timp de 20 de ani a fost sculer-matriţer la o întreprindere de renume din Bucureşti, dar în 1994 a înţeles că trebuie să plece, mai ales că era vizat pentru activitatea sindicală.

 În 1995, la iniţiativa soţiei sale, care era judecătoare, a ajuns executor la Sectorul 5, unde l-a cunoscut pe unul dintre actualii săi asociaţi, Gabriel Drăgănescu. Într-o lună de zile, acesta l-a învăţat tot ce ştia: cum să abordeze dialogul cu „părţile”, cum să instrumenteze un dosar şi cum să vorbească cu preşedintele judecătoriei.

Două camere confort doi sporit

Următoarea sa oprire, după un drum lung şi plin de gropi, este strada Tunsu Petre din Ferentari, unde doi locatari au datorii de câteva mii de lei fiecare la întreţinere, iar asociaţia de proprietari i-a dat în judecată şi a câştigat. Pe aleea din spate stau „băieţii”.

„Trebuie să am grijă când sunt băieţii”, spune Ionescu. Executorul cunoaşte blocul de patru etaje, cu pereţi scorojiţi, de când a făcut o evacuare cu scandal la o altă scară. La etajul trei e legată de balustradă o bicicletă veche cu o singură roată. Preşedinta asociaţiei iese la uşă în pijama roz şi în papuci de casă, cu ochelarii pe nas, şi îi explică lui Ionescu că apartamentele au toate două camere confort doi sporit şi gazele au fost tăiate de mult la toate scările, pentru neplată.

Unul dintre cei care au datorii la întreţinere a cumpărat apartamentul cu restanţe şi nu vrea să le plătească. În celălalt dosar e vorba de o veche datornică. După discuţia cu preşedinta, Ionescu trebuie să scrie un proces-verbal în care să descrie imobilul, document ce va face parte din somaţia imobiliară pe care o va înscrie în cartea funciară şi pe care o va trimite debitorului.

Aici se încheie primul pas din executarea silită a datornicului, care are la dispoziţie 15 zile pentru a achita suma datorată. În acest interval, executorii vor chema un expert pentru a stabili un preţ pentru apartament, apropiat de preţul pieţei, şi vor fixa un termen pentru vânzarea la licitaţie.

De obicei, Ionescu, Drăgănescu şi asociatul lor, Marius Crafcenco, organizează licitaţiile pentru bunurile debitorilor la ei la birou. Datornicii pot veni oricând să restituie banii, chiar şi după licitaţie, înainte ca persoana care a câştigat să plătească preţul casei. „Sunt mulţi debitori care, în momentul în care primesc somaţia, nu acţionează în niciun fel şi nu se interesează ce posibilităţi au pentru plată.

Consideră că a fost prinsă casa şi nu se mai poate face nimic”, explică Ionescu. „Dar sunt multe situaţii în care creditorul şi debitorul au ajuns la înţelegere chiar şi în faţa executorului. De câte ori avem ocazia să discutăm cu datornicul îi spunem că poate să găsească singur pe piaţa liberă un cumpărător care să vină să-i plătească datoria şi el să-şi vândă casa liniştit la notar. Mulţi nu înţeleg treaba asta şi încearcă să facă tot felul de alte demersuri care nu-i ajută.”

Repararea nedreptăţilor

„Noi nu suntem nişte satrapi, nişte indivizi care au pus mâna pe om şi-l jumulesc până nu mai pot”, spune Niculae Ionescu. „Suntem executori care repară o nedreptate produsă de cineva.” Drăgănescu completează: „Facem o muncă de reparaţie. Noi suntem neutri, nu suntem angajaţii nimănui.” Executorii sunt independenţi din 2001, de când a intrat în vigoare noua lor lege.

Ei nu mai funcţionează pe lângă tribunale şi judecătorii şi se autofinanţează din sumele recuperate de la debitori. În plus, onorariile au atât o limită minimă, cât şi una maximă, astfel încât între executori să nu existe concurenţă pe „preţuri”. „Nu ne plângem”, spune Ionescu.

Chiar dacă numărul dosarelor e mare, peste 300 pe an pentru fiecare dintre asociaţi, nu toate sunt la fel de profitabile, deoarece onorariile se calculează în funcţie de valoarea debitelor, iar unele persoane vor să recupereze milioane, în vreme ce altele au de primit doar câteva sute de lei. Executarea datornicilor se face de cele mai multe ori prin poprirea sumelor. Dar nu toţi debitorii sunt solvabili şi uneori executorii sunt nevoiţi să recunoască faptul că „de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”.

După recuperarea de datorii - cea mai frecvent întâlnită situaţie în activitatea de executor - cele mai multe dosare au ca obiect evacuarea unor locatari din spaţii care îi aparţin clientului. În aceste situaţii, executorul judecătoresc este văzut de cele mai multe ori ca personajul negativ din toată povestea. „Nimeni nu se uită că cineva are dreptul la casa aia. Întotdeauna e văzută starea celui care pleacă din casă”, explică Ionescu.

„Dar până să se ajungă la situaţiile pe care le vedem la televizor, cu oameni care se suie pe acoperiş sau vin cu copiii în faţa primăriei, sunt «n» termene, multe discuţii, multe încercări de soluţionare amiabilă. Nu se duce nimeni nitam-nisam peste om să-l dea afară.” Mai întâi, locatarii primesc o somaţie prin care li se pune în vedere să evacueze spaţiul, apoi executorii stau de vorbă cu ei şi încearcă să-i convingă să plece de bunăvoie şi abia apoi se fixează ziua când va avea loc evacuarea.

La data stabilită vine şi poliţia, iar proprietarul trebuie să angajeze hamali, care să scoată bunurile locatarilor afară, şi lăcătuşi, care să descuie uşa şi să schimbe încuietorile existente. „Sunt unele evacuări dure. Oamenii sunt recalcitranţi”, spune executorul. El şi asociaţii săi au multe astfel de cazuri pentru că „le şi execută”. „Alţii se cam feresc.”

„Trebuie să ai sânge în tine”

Gabriel Drăgănescu e un bărbat solid, cu nas acvilin şi părul uşor cărunt, care practică meseria de executor de 37 de ani. Are burtă şi vorbeşte puţin greoi şi gâjâit, pentru că a făcut un atac cerebral în urmă cu zece ani, care i s-a tras de la „impetuozitatea” profesiei, spune el. Ca să fii executor judecătoresc trebuie „să ai sânge în tine”, spune el aşezat la birou, cu spatele la un perete pe care atârnă o icoană, stema României şi un steag tricolor cu franjuri şi ciucuri.

„Dacă nu ai sânge în tine, poţi să o laşi baltă. Sânge înseamnă să fii hotărât. Părţile au instinct, dacă te simt slab...” Pe biroul său se aglomerează un laptop, multe hârtii, o serie de dosare portocalii, citaţii, e-mailuri, pahare puse cu gura în jos la uscat, două calendare întoarse la luna ianuarie, trei iconiţe şi două icoane mari, toate cu Maica Domnului.

Vine de pe teren, după ce a evacuat un imobil în zona 1 Mai şi a făcut o vizită unui debitor care nu era acasă, dar lăsase în curte paznicul şi trei câini. Apoi s-a grăbit să ajungă la birou la ora 14.00 fix, pentru o întâlnire. „E o profesie care presupune consecvenţă, corectitudine şi punctualitate, m-aţi înţeles? Şi trebuie să ai şi un pic de diplomaţie.”

După ce a terminat armata, în februarie 1972, Drăgănescu a intrat mai întâi ajutor de grefier la un tribunal, ajutat de o prietenă judecătoare a mamei sale, iar apoi s-a mutat la o altă instanţă, pe un post unde se ocupa de probleme legate de executare penală.

Doi ani mai târziu „s-a ivit posibilitatea” unui post de executor judecătoresc. A lucrat la judecătorii de sector şi la Tribunalul Bucureşti până în 2001, când profesia s-a liberalizat. Biroul la care sunt asociaţi el, Ionescu şi Crafcenco, actualul preşedinte al Uniunii Naţionale a Executorilor, a fost primul din ţară înregistrat după intrarea în vigoare a noii legi.

Pistol de miliţian, Carpaţi

Marile avantaje ale profesiei de executor sunt varietatea şi libertatea. „Pot dispune de timpul meu.” Drăgănescu spune că sunt şi „executări frumoase, care presupun iniţiativă”. De exemplu, la un partaj, unde nu poţi împărţi o casă pe din două, „intervine ingeniozitatea cu care prezinţi treaba şi încerci să apropii părţile, printr-un lanţ întreg de concesii, până ajungi la o soluţie comună”. Şi fiecare caz e diferit.

Deşi este un om impunător fizic şi tăios la vorbă, executorul zice că nu-i place duritatea meseriei, pe care o practică de

atâţia ani fără a face „ciolănii”. „În anumite cazuri, părţile se opun cu violenţă, numai prin diplomaţie eviţi scandaluri fizice. În toată activitatea mea am reuşit să evit scandaluri de genul ăsta, nu m-a luat nimeni la bătaie.” Drăgănescu s-a simţit totuşi de mai multe ori în pericol şi a purtat chiar armă câţiva ani. „Pistol de miliţian, Carpaţi”, spune el întinzând permisul de portarmă.

Cele mai neplăcute cazuri din practica executorilor ţin de retrocedări, pentru că, deşi proprietarul unui imobil naţionalizat are tot dreptul să-şi recapete bunul, în general sunt evacuaţi chiriaşi nevinovaţi. Iar de încredinţările de minori, Drăgănescu „se fereşte ca dracul de tămâie”, dar nu le poate refuza, potrivit legii. Dacă unul din părinţi are dreptul, pe baza unei hotărâri judecătoreşti, la custodia unui copil, iar celălalt nu vrea să i-l dea, intervine executorul care, mai întâi, încearcă să medieze. Unii părinţi ajung însă în stadiul de „nebunie”, explică şi Niculae Ionescu. „Nu realizează că fac din copil un instrument. Am avut discuţii lungi cu părţile, faţă în faţă, explicându-le că e bine pentru copil să ştie că are şi tată, şi mamă. Dar oamenii instigă copilul unul împotriva celuilalt, lucru care e nesănătos.”

Tot ce poate însă face executorul, care nu are voie să se implice direct, este să îl sfătuiască pe părintele căruia trebuie să-i fie încredinţat copilul să îl ia în braţe şi să plece. „Noi îi asigurăm protecţia, iar la încredinţare vine şi poliţia.” Drăgănescu spune că meseria lui tinde să devină birocratică.

 „Ce să fac eu fizic, să mă bat şi să ridic bunurile? Eu sunt executor, e o funcţie de demnitate.” De altfel, implicarea fizică în cazuri este interzisă, iar implicarea emoţională trebuie evitată. „Dacă executorul se implică cu judecata, nu e bine. El nu poate să devină judecătorul părţilor, că atunci munca de executare nu ar mai fi susţinută în mod neutru.” Se mai lasă totuşi înduplecat să amâne executarea. „Nu acţionăm ca o maşină, dar nu vrem nici noi să fim păcăliţi. Mulţi vin şi se vaită, se căinează, şi de fapt sunt escroci.”

Din biroul executorilor a mai ieşit un client. Un angajat vine şi ia dosarele portocalii, în vreme ce Ionescu se uită printr-o condică şi verifică programul zilei următoare. Drăgănescu se uită prin uşa cu geam mat şi întreabă: „Mai aşteaptă afară nişte părţi? Cheamă-le înăuntru.”

445 de executori judecătoreşti funcţionează în prezent în România.

Citiţi mai multe in articolul:  Executorii judecătoreşti, în ring cu datornicii