Radu Ciudin, cardiolog: „Puţine morţi sunt chiar subite, mulţi au avut semne înainte“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Radu Ciudin
Radu Ciudin

Medicul Radu Ciudin ne vorbeşte despre consecinţele tulburărilor de ritm cardiac asupra sănătăţii şi despre metodele care le pot corecta cu succes.

„Adevărul": Aţi lucrat patru ani în electrofiziologie cardiacă la Londra. Pot să vă întreb de ce v-aţi întors?

Dr. Radu Ciudin: Sunteţi doar a 12.544-a persoană care mă întreabă (râde). E dificil de răspuns. În momentul în care am plecat, nu exista deloc electrofiziologie la noi şi mi‑au trebuit doi ani să aduc în ţară tehnologia necesară. Nu ştiu ce-aş fi făcut dac-aş mai fi stat doi ani acolo. Pe de altă parte, sigur, te bucuri că lucrezi într-un domeniu în care ai fost de la început. Am avut norocul să intru în acest domeniu la Londra la 13 luni după ce el apăruse în lume, să fac parte din prima echipă de ablaţie cu microunde a aritmiilor cardiace. Am implantat primul defibrilator din România, în '97. Aici sunt o mulţime de priorităţi, important este să ne uităm şi înainte.

Care sunt cele mai frecvente boli cardiovasculare la români?

Aş avansa o cifră: peste două milioane de români pot fi etichetaţi cu hipertensiune. Că e din cauza consumului ridicat de sare, că vine cu genetica şi cu vârsta, că de vină este fumatul, sedentarismul ori alcoolul sau toate la un loc... Aceşti pacienţi trebuie îngrijiţi şi trataţi tot timpul. Milioane de oameni iau medicamente zilnic şi, chiar dacă sunt ieftine, afectează bugetul sănătăţii. Este o boală care trebuie prevenită, sigur, atât cât se poate. Apoi este cardiopatia ischemică, o consecinţă a aterosclerozei, iar infarctul este vârful aisbergului. Tulburările de ritm sunt consecinţa tuturor acestor boli, dar pot apărea şi pe fond genetic sau dobândit, indiferent că inima are sau nu o altă boală. Cardiopatiile congenitale, cardiomiopatiile sunt într-o creştere foarte mare, cu afectarea directă a contractilităţii muşchiului inimii.

Pe cine afectează aritmiile?

Multe dintre tahicardii, dintre bătăile rapide ale inimii, sunt determinate genetic. Tahicardiile supraventriculare sunt foarte frecvente mai ales la tineri: se nasc cu un circuit în plus, care face un scurtcircuit cu cel natural şi în loc ca, bătaie de bătaie, impulsul să plece într-o singură direcţie, se învârteşte ca un căţel în jurul cozii, între cele două circuite, iar inima bate cu frecvenţă de 250 pe minut.

Peste 90% din aceste tahicardii sunt pretabile cu succes de peste 90% procedurilor de ablaţie pe care le facem noi. Cu un impact extraordinar. Gândiţi-vă la un tânăr care face tahicardie supraventriculară, ce impact psihologic are boala lui: îi e frică să se ducă la munte, la mare sau oriunde: „Dacă mă apucă tahicardia, ce fac în momentul ăla, unde mă duc eu, dacă îmi pierd conştienţa pe-acolo?". Şi atunci el îşi limitează activitatea, raza de acţiune, pentru a fi în apropierea unei unităţi medicale care să-l poată ajuta în acel moment. Puţine lucruri putem să vindecăm noi în medicina internă, în general, şi în cardiologie în particular, iar ăsta e unul dintre ele. Omul pleacă a doua zi după intervenţia de ablaţie pe picioarele lui, ca şi când n-ar fi avut niciodată nimic, s-a vindecat. Tulburările de ritm pot să apară şi prin uzură, precum fibrilaţia atrială. Una din cinci-şase persoane cu vârste de peste 70 de ani are fibrilaţie atrială.

Practic, ce se întâmplă în fibrilaţie?

Foarte pe scurt, eu fac comparaţia aceasta pentru studenţii mei: ritmul natural al inimii este ca soarele pe cer, e un singur loc de unde pleacă lumina, bătaia inimii pleacă dintr-un singur loc. Fibrilaţia atrială e ca noaptea: cerul e plin de stele şi fiecare stea încearcă să lumineze, dar o face haotic, intermitent, neregulat, şi sunt foarte multe descărcări pe unitatea de timp. O degenerescenţă şi o dezorganizare difuză a activităţii electrice din cămăruţele de sus, asta este fibrilaţia atrială.

Cam câţi dintre pacienţii cu tulburări de ritm sunt tineri?

Mulţi. Sunt şi pacienţii-copii cu boli cardiace congenitale. Copiii aceia operaţi nu sunt vindecaţi. Ei pot face şi insuficienţă cardiacă, fie din cauza bolii de bază, fie că, aşa cum vă daţi seama, în urma oricărei operaţii rezultă nişte cicatrici la nivelul inimii care sunt exact substratul care va determina apariţia acestor tulburări de ritm mai târziu. Şi atunci, practic, toţi pacienţii operaţi pe inimă pot dezvolta, mai devreme sau mai târziu, în 20, în 60 de ani, tulburări de ritm, şi ca urmare a bolii, şi ca urmare a intervenţiei corectoare absolut necesare.

Medicul ne arată evoluţia dispozitivelor cardiace implantabile, care au ajuns de la dimensiuni ce permiteau introducerea lor doar în abdomen la dimensiunea unui cadran de ceas de mână 

Medicul ne arată evoluţia dispozitivelor cardiace implantabile, care au ajuns de la dimensiuni  ce permiteau introducerea lor doar în abdomen la dimensiunea unui cadran de ceas de mână

Care este diferenţa dintre stimulatoare şi defibrilatoare?

În momentul acesta ele sunt realmente nişte computere foarte performante. Culeg informaţii de la vârful sondelor fixate în interiorul inimii şi înţeleg, în timp real, ce face inima: cu ce frecvenţă bate, ce fel de bătăi sunt. Stimulatoarele ajută inima să bată normal, sunt un lucru bazal pentru un pacient cu ritm cardiac de 25 de bătăi pe minut, de exemplu. Defibrilatoarele fac inima să bată normal, fie mai repede, fie mai lent, după nevoie, şi, în plus, o repornesc dacă se opreşte. Al treilea tip de dispozitive ajută inima să-şi crească forţa de contracţie în insuficienţă cardiacă. Plus că unele dispozitive au totul la un loc: ajută şi ritmul inimii, şi contractilitatea.

Câţi pacienţi au nevoie de un stimulator sau de un defibrilator în România?

Sunt 14.000 de pacienţi pe an care au nevoie de un stimulator cardiac. Numărul pacienţilor care necesită defibrilator nu-l ştim, dar trebuie să fie de ordinul miilor sau zecilor de mii, dacă ţinem cont de numărul celor cu infarct sau cu insuficienţă cardiacă medie-severă. Sunt foarte mulţi aceşti pacienţi şi ei au nevoie automat de un defibrilator pentru profilaxia morţii subite.

Cum credeţi că s-ar putea descoperi mai devreme aceste probleme?

Cred că primul lucru ar fi să creştem conştiinţa menţinerii sănătăţii la nivel de populaţie. De multe ori, mai ales în mediul rural, omul zice: „Eh, am îmbătrânit, de-aia obosesc. Eh, am mai şi căzut, mi-am pierdut conştienţa de vreo două ori, dar aşa-i la bătrâneţe". De fapt, el are un bloc total (n.r. - impulsul electric nu ajunge de la atrii la ventricule). Inima îi bate cu frecvenţă de 30 pe minut sau de 25 pe minut şi-şi pierde conştienţa şi cade, dar nu se duce la doctor. Acesta ar fi un aspect. Al doilea ar fi lipsa de tehnologii bazale: medicii de la ţară, câţi or mai exista, nu au electrocardiograf, ce să mai vorbesc de aparate Holter pentru înregistrări pe 24 de ore, care ar putea surprinde aceste momente episodice, care pot să nu apară pe o electrocardiogramă obişnuită. Când o faci, totul arată bine, dar cine ştie ce se întâmplă la două noaptea? Astfel de tulburări de ritm apar intermitent şi de-aia auzim: „L-a găsit mort în pat". Puţine sunt morţi chiar subite, multe persoane au avut semne înainte, dar nu au ştiut sau nu au avut cum să le recunoască.

Al treilea lucru ar fi, evident, comunicarea mai bună între centrele mai mici şi centrele mari, universitare, judeţene, care pot ajuta pacientul, sau dacă nu pot, îl pot trimite mai departe la centrele regionale. Şi, evident, dezvoltarea unor centre în fiecare judeţ. De ce să vină la noi pacienţi de la 600 de kilometri să-şi facă controlul dispozitivului pe care noi l-am implantat aici? Să-l facă în judeţul respectiv, să nu mai bată drumul cu trenul. Deci, chiar dacă nu există centre de implantare, măcar să se poată controla aceste dispozitive la nivel local.

Câte astfel de centre există în ţară?

Sunt centrele universitare clasice, la care se pot face unele dintre proceduri. În Bucureşti sunt mai multe centre, cu diferenţe mari între ele. Majoritatea pot avea o activitate de 100-200 de proceduri pe an, dar niciunul nu ajunge la nivelul din Fundeni, de 800 anul trecut. Cehia are 22 de centre la cei 10 milioane de locuitori. Nouă ne-ar trebui vreo 45 de centre de electrofiziologie performantă. Pe de altă parte, dacă mâine ne dă cineva 20 de centre de electrofiziologie dotate la nivelul cel mai înalt, n-o să avem doctori cu care să le populăm. Şi nu e vorba numai de doctori, este o muncă de echipă. La Londra erau şapte grade de asistente, în funcţie de pregătirea pe care o aveau şi de specializare. Erau tehnicieni cardiaci, la noi nu există această profesie, care să facă interfaţa între medic, pacient şi tehnologie. Într-o ablaţie cu radiofrecvenţă pentru fibrilaţie suntem 6-7-8-9 oameni care lucrează în echipă, ca-n orice operaţie pe cord deschis. Nu poţi lucra de unul singur.

În afară de moarte subită, care sunt alte posibile consecinţe ale tulburărilor de ritm?

De la cele simple până la lucruri foarte serioase. Deci, în primul rând, palpitaţiile, cuvânt pe care-l auzim de nu ştiu câte ori şi, de peste 20 de ani de când ascult pacienţi cu tulburări de ritm, încă mai notez lucruri noi privind descrierea a ceea ce înseamnă palpitaţii. Sigur, în general înseamnă variaţii de ritm şi percepţia tulburărilor inimii, care produc disconfort şi anxietate. Probleme mai grave sunt tulburările de ritm care se repetă şi durează cu orele, la 200 pe minut. Vă daţi seama că afectează tensiunea arterială, duc la oboseală, lipsa aerului. Un om, când are un ritm cardiac de 150/minut, de‑abia se ţine pe picioare. Apoi sunt pierderile de conştienţă - fie că inima bate foarte rar, fie că bate foarte rapid, omul cade, se dă cu capul de trotuar şi ajunge la neurochirurgie cu hematom cerebral, apoi este transferat la noi. Ia gândiţi-vă dacă mai şi conduce un autoturism şi-şi pierde conştienţa la volan.

Ce să mai vorbim de sportivii care mor pe teren: ei asta au, tulburări de ritm maligne, moarte subită, mai ales în condiţii de stres. Toţi sportivii de la juniori ar trebui testaţi electrocardiografic şi ecografic, nu să-mi vină mie fotbalist de prima divizie, pentru că trebuie să fie vândut la un club de-afară, cu sindrom WPW (n.r. - Wolff Parkinson White), adică cu un circuit în plus în inimă de la naştere. Pentru ca eu să-i fac ablaţia, să pot să-l aduc în rândul oamenilor care n-au avut niciodată aşa ceva, el ajungând fotbalist de primă divizie, când o astfel de boală poate să-l lase acolo, pe teren. Deci este necesară testarea sportivilor şi, evident, pregătirea doctorilor din zona asta ca să-i testeze de juniori.

O altă consecinţă este insuficienţa cardiacă. Pacienţii cu fibrilaţie atrială cronică (şi sunt mulţi) ajung la insuficienţă cardiacă. Insuficienţa cardiacă omoară mai mulţi oameni decât tot cancerul din România! Un pacient cu insuficienţă cardiacă, dacă nu e tratat ca lumea, din timp, evoluează foarte rapid. Şi nu vorbim despre insuficienţă cardiacă nici 10% din cât vorbim despre cancer. Oamenii mor în România de boli cardiovasculare în proporţie de 60%, şi numai în proporţie de 18,5% de cancer. Astea-s cifrele.

Ce se întâmplă în timpul intervenţiei de ablaţie pe care o faceţi?

Totul este minim invaziv: introducem prin vase - artere, vene - de la mână, de la picior, sârme din acestea pe care noi le denumim cateter electrod. Ajungem înăuntrul inimii, facem nişte hărţi electrice, uneori le reconstruim tridimensional şi mişcăm modelul inimii pe ecran cam ca pe modelele arhitecturale de maşini noi. Astfel vedem exact pe unde circulă curentul electric cu fiecare bătaie, în timp real. De-aia-i zic cuadridimensională, trei dimensiuni ale spaţiului plus timp. Aşa vedem unde trebuie aplicate aceste cauterizări, aceste energii de radiofrecvenţă prin cateterele speciale. Facem local, punctual mici cauterizări care blochează circuitele anormale sau care sunt în plus. Şi atunci, ca la orice letcon pe care l-ai pus la circuitul electric, nu mai fac scurtcircuit şi nu mai apare tahicardie. Am făcut ablaţii şi copiilor de 6 ani, şi persoanelor de 89 de ani. Mulţi au nevoie doar de anestezie locală sau de sedare profundă.

"Oamenii mor în România de boli cardiovasculare în proporţie de 60%, şi numai în proporţie de 18,5% de cancer.''

14.000
de persoane au nevoie de stimulatoare cardiace, iar programul Ministerului Sănătăţii acoperă doar 1.500 de astfel de dispozitive.

„Stimulatoarele cardiace ar trebui susţinute de Casa de Asigurări"

Care este perioada de valabilitate a stimulatoarelor cardiace?

Depinde de cât de mult sunt folosite bateriile, cam ca la telecomandă. Dacă sunt nevoite să dea mai multe şocuri, vor dura mai puţin. Dar, în general, vorbim de 5-7 ani. Mai trebuie înţeles un lucru, aceste dispozitive schimbă în bine viaţa pacientului. Spun mereu pacienţilor, mai ales celor în vârstă, dar nu numai: vă deranjează că purtaţi ochelari? Nu, ochelarii sunt o „proteză" de văz. Stimulatorul este o „proteză" pentru activitatea electrică a inimii. Vedeţi mai bine cu ochelarii, aşa şi cu ăsta, aveţi o viaţă mai bună. În Statele Unite au existat procese intentate de sportivii de performanţă care aveau stimulator sau defibrilator, pentru că ei vroiau să joace în continuare şi universitatea respectivă nu-i lăsa.

Cât de bine este acoperită nevoia de astfel de aparate în România?

Vă dau două-trei cifre ca să înţelegeţi. Domeniul cel mai simplu, al stimulatoarelor cardiace: într-o ţară din centrul şi vestul Europei, vezi Cehia, Belgia, Germania, vorbim de aproximativ 1.000 de pace-makere (stimulatoare) implantate la un milion de locuitori. Noi nu atingem 180. În fiecare an avem circa 14.000 de persoane care ar necesita un stimulator cardiac şi nu-l primesc. În momentul acesta avem liste de aşteptare. Cum poţi să pui pe liste de aşteptare un pacient căruia i se termină stimulatorul cardiac?

Există alternativa să şi-l procure singuri?

Fondurile pentru sistemul de sănătate de stat, programele Ministerului Sănătăţii nu asigură banii decât pentru aproape 1.500 de dispozitive în toată ţara. Unele spitale mai cumpără din banii pe servicii, cum am cumpărat şi noi. Sigur, există sistemul privat în care se poate face procedura, dar această variantă nu este pentru toată populaţia.

Cam cât costă un astfel de dispozitiv?

Cele foarte simple, cum ar fi stimulatoarele, sunt în jurul a 500 de euro. Funcţionează şi 10 ani, deci, dacă facem socoteala, înseamnă 2 euro pe lună care ar trebui investiţi. Aşa ceva ar trebui susţinut, cred eu, prin Casa de Asigurări, nu prin programul Ministerului Sănătăţii. Pentru dispozitivele deosebite, lucrurile sunt, evident, mult mai dificile, pentru că un defibrilator poate să fie 6.000 de euro sau un dispozitiv cu resincronizare - 10.000 de euro. E clar că lucrurile astea nici ţările cele mai dezvoltate nu le pot oferi tuturor, dar de la a avea 5 la milionul de locuitori în România până la 430 într-o ţară dezvoltată este o diferenţă enormă. 

"Tulburările de ritm pot apărea şi într-un cord absolut normal, dar şi pe un cord foarte sever afectat.''

Una din două          

- La stat sau la privat? Unde preferaţi să profesaţi? Nu pot despărţi cele două activităţi. Sunt angajatul UMF „Carol Davila" Bucureşti, deci, automat, există şi partea ştiinţifică, de cercetare, iar deocamdată, în România, aceste activităţi se pot face limitat în mediul privat. Dar pentru partea de organizare, de tehnologie, de relaţie pe care pacientul o doreşte cu medicul, aceasta începe să fie mai pregnant prezentă în mediul privat. Nu le-aş pune însă în contradicţie. În Marea Britanie, sistemul de stat a asigurat zone în spitalele publice unde se poate face activitate privată. Este un câştig pentru toată lumea: medic, pacient, fonduri.

- În România sau afară? Unde se pregăteşte mai bine un student sau un rezident interesat de cardiologia intervenţională? Cred că avem o pregătire academică la nivel de student şi de rezident în primii ani foarte bună. În ceea ce priveşte rezidenţii mari şi specialiştii tineri în zone de nişă, care au nevoie de tehnologie, cred că pentru perioade medii, de doi-trei ani, pot căpăta experienţă foarte bună în centrele de afară.

CV

- Vicepreşedinte al Societăţii Române de Cardiologie
- Nume: Radu Nicolae Ciudin
- Data şi locul naşterii: 10 februarie 1959, Bucureşti
- Starea civilă: căsătorit
- Studiile şi cariera:
- Facultatea de Medicină Generală „Carol Davila" Bucureşti, absolvită în 1984
- 1992-1996 - Bursă de merit a Societăţii Europene de Cardiologie la Spitalul „St. Bartholomew's", Clinica de Cardiologie, Londra
0 1997 - Şef Departament Aritmii, Electrofiziologie şi Stimulatoare Cardiace la Institutul de Cardiologie Fundeni, Bucureşti
- 2001 - Doctor în Ştiinţe Medicale, Summa Cum Laudae
- 2008 - Şef Secţie Cardiologie 4 - Institutul
de Boli Cardiovasculare „Prof. C.C. Iliescu" - Fundeni
- 2011 - Vicepreşedinte al Societăţii Române de Cardiologie

Sănătate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite