Rolul psihicului în transplantul de organe

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
inima

În politica germană are loc o dezbatere cu privire la reglementarea donării de organe. Dincolo de chestiunile de natură etică de partea donatorului, un transplant poate fi greu de acceptat şi de către primitor.

În principiu, fiecare donator trebuie să fie înregistrat oficial, începând cu vârsta de 16 ani. Aşa vede lucrurile un grup parlamentar format din mai multe partide germane. Acesta a prezentat un proiect de lege care ar presupune ca fiecare cetăţean să devină automat donator, dacă nu contestă în scris acest lucru: pe scurt, soluţia pe bază de contestaţie. 

Un alt grup parlamentar refuză aceast proiect de lege. În schimb, doreşte menţinerea legislaţiei actuale, prin care fiecare cetăţean se poate înregistra voluntar pe listele de donatori, extinzând însă registrul donatorilor pe o platformă online la nivel naţional. De ani de zile, Germania are o problemă cu numărul prea mic de donatori. În momentul de faţă, cam 9.400 de pacienţi aşteaptă să li se doneze organe. Dar anul trecut, de pildă, numai 955 de oameni au consimţit să-şi doneze organele după deces. 

Dificultăţi de natură psihologică

Psihicul joacă un rol important în această decizie. Pentru că, şi dacă se ajunge la un transplant reuşit de inimă, rinichi sau plămâni, rămân multe întrebări fără răspuns: cui i-a aparţinut acea inimă care ţine acum în viaţă noul pacient? E posibil ca primitorul să ”moştenească” trăsături de caracter ale donatorului sau chiar să dobândească anumite amintiri ale acelei persoane? Mulţi pacienţi îşi pun aceste întrebări, confirmă Katharina Tiggers-Limmer, şefa Departamentului de Psihologie Medicală din cadrul Centrului de Cardiologie şi Diabet din Bad Oeyenhausen. Pacienţii primitori sunt conştienţi că noua lor inimă a aparţinut unei persoane decedate. ”Noul capitol al vieţii mele se sprijină pe moarte”, explică psiholoaga, reiterând gândurile pacienţilor cu transplant. ”Însemnătatea psihosomatică în cazul inimii este diferită faţă de transplantul altor organe, aducând după sine o greutate emoţională semnificativă”, spune Tiggers-Limmer. 

image

Numărul transplanturilor de organe în Germania în perioada 2012-2017

Teamă permanentă

”Sper ca inima să fie disponibilă în timp util. Oare mai trăiesc până la transplant? Sper să iasă totul bine, fără complicaţii.” Timpul lung de aşteptare, uneori de luni întregi, îi destabilizează emoţional enorm pe pacienţi. Gândurile şi temerile tuturor pacienţilor sunt asemănătoare, spune Tiggers-Limmer. ”Sunt plecat de acasă săptămâni întregi. Trebuie să merg mai departe. Oare cum se vor descurca copiii fără mine?” Aceste gânduri şi întrebări domină viaţa celor de pe listele de aşteptare. Iar nesiguranţa este permanentă. 

Psiholoaga explică faptul că stresul emoţional este cel mai puternic înainte de operaţie. Imediat după operaţie, teama continuă. Dar, ulterior, apar în primplan alte temeri. ”Le oferim pacienţilor posibilitatea de a intra într-o transă prin care să ureze ”Bun venit” noii inimi, astfel încât succesul să nu fie unul exclusiv somatic. Deseori, pacienţii au nevoie să realizeze o legătură emoţională cu noua inimă”.

Pacientul are un organ nou. Funcţionează, medicii sunt mulţumiţi. Dar apar alte temeri: ”Oare îmi va accepta corpul noul organ sau îl va respinge? Pentru fiecare pacient care a primit un nou organ, e nevoie de terapie individuală. Pentru că se poate ajunge la depresie. Şi nu este valabil numai în cazurile de transplant de inimă. În Germania au fost realizate anul trecut 316 transplanturi de inimă”. 

Operaţie reuşită, pacient depresiv

O operaţie reuşită nu înseamnă automat că pacientului îi merge bine din punct de vedere psihic. ”Pacienţii sunt bolnavi cronic, în ciuda transplantului reuşit, şi trebuie să facă tot posibilul ca, în urma operaţiei, corpul să nu respingă organul”, explică Martina de Zwaan. Este directoarea Clinicii pentru Psihosomatică şi Psihoterapie din cadrul Universităţii de Medicină din Hanovra. Situaţia este aceeaşi în cazul transplanturilor de inimă, ca în al celor de plămâni sau rinichi. Depresia are o influenţă majoră asupra evoluţiei pacientului. 

În urma transplantului se schimbă câte ceva şi din punct de vedere biologic, explică Zwaan. ”Studiile arată că, dacă pacientul suferă de depresie, iar aceasta nu este tratată, creşte riscul respingerii organului de către corp”. În plus, după transplant, pacientul nu este sănătos, adaugă Zwaan. ”Este în continuare bolnav cronic, trebuie să ia în mod regulat şi cu mare disciplină diferite medicamente”. În cea mai mare parte imunosupresive, care să prevină respingerea organului de către corp. 

image

Starea psihică post-operatorie a pacientului influenţează semnificativ reuşita transplantului de organe

O legătură pe viaţă

Cel mai des se realizează transplanturi de rinichi: în Germania, în 2017, au fost făcute 1.360 de astfel de operaţii. Până la transplant, pacienţii sunt supuşi dializei. Uneori, în cazuri extreme, pacienţii aşteaptă şi zece ani un organ pentru transplant. După rinichi, cel mai des se fac transplanturi de ficat, inimă şi plămâni. O treime din rinichii transplantaţi vine de la donatori în viaţă. Aici, timpul de aşteptare nu este atât de mare. Unii primesc rinichi chiar înainte de a intra la dializă. 

Dar există neplăceri şi pentru donatori. ”Lipsa unui rinichi are urmări naturale asupra corpului. Donatorilor trebuie să li se facă analize complexe”, explică Zwaan. Sigur că nu dorim să creăm probleme donatorilor sănătoşi şi să menţinem reacţiile adverse în limite cât mai reduse. 

”Nu am lua niciodată organe de la un tânăr sănătos de 25 de ani cu un serviciu care presupune multă muncă fizică sau de la o femeie de 25 de ani care planifică să aibă copii. Cu un singur rinichi, creşte riscul complicaţiilor la naştere”, adaugă Zwaan. 

Donatorul trebuie să fie 100% sănătos fizic. Se iau în considerare numai donatori care cunosc bine pacientul. Trebuie să existe o legătură emoţională puternică între cei doi. ”Cei mai mulţi donatori la noi sunt fie părinţi, fie parteneri de viaţă”, spune Zwaan. Dar şi aici se poate ajunge la probleme, deseori de natură psihică. ”Doi parteneri se despart, iar unul poartă rinichiul celuilalt. Sau un părinte donează rinichiul copilului, iar corpul acestuia îl respinge”. Dacă primitorul nu se simte bine, nu-i va merge bine nici donatorului. Dar cei mai mulţi donatori ar face-o din nou. Un studiu realizat pe 400 de donatori arată că 90 la sută dintre ei ar dona din nou. 

La revedere de la a doua ”familie”

De obicei, după un transplant, există o fază care seamănă cu o ”lună de miere”, mai ales când pacientul primeşte un rinichi. După ani de zile în care li s-a făcut dializă de trei ori pe săptămână, pacienţii sunt deodată liberi. Dar, în tot acest timp, s-au format legături emoţionale. Pacienţii ajung să cunoască bine medicul şi pe ceilalţi suferinzi. ”După ani de zile, se formează un fel de familie”. 

Cel căruia i s-a făcut transplantul nu mai are nevoie de dializă, dacă totul funcţionează bine. Viaţa care s-a conturat în perioada de dinainte dispare dintr-o dată. Zwaan a constatat că la anumiţi pacienţi apare un gol emţional. Unii continuă să vină în vizită. Pentru că e necesară o recalibrare totală a stilului de viaţă. Zwaan consideră că ar fi necesară o terapie psiho-socială atât pentru donatori, cât şi pentru primitori, înainte şi după transplant. 

Gudrun Heise - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite