Camelia Dumitru, psiholog, psihoterapeut:  „Emoţiile nu produc cancer“

Camelia Dumitru, psiholog psihoterapeut

„De ce am făcut cancer?“ „De ce tocmai eu?“ „Sunt un om rău, iar asta este o pedeapsă de la Dumnezeu?“ „M-am supărat des, m-am înfuriat şi, uite, că până la urmă am făcut cancer.“ Zeci de gânduri şi de întrebări ne trec prin minte atunci când medicul pune teribilul diagnostic

Şocul emoţional provocat de aflarea diagnosticului de cancer este unul care aruncă în aer echilibrul oricărei persoane. Furia, teama, depresia, toate sunt stări normale într-o astfel de situaţie, explică psihologul psihoterapeut Camelia Dumitru.

„Adevărul Sănătate“: Cum şi când ajung bolnavii de cancer la psiholog?

Camelia Dumitru: Experienţa mea e diferită de speranţa mea. Experienţa mea este că vin persoanele care sunt deja informate pe această temă. Îşi dau seama că psihologul sau psihoterapeutul are un rol important în echilibrul emoţional. Speranţa mea este că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, vor fi trimise şi de medici sau de cineva din echipa medicală. Tot din experienţă vă spun că vin cam la şase luni de la comunicarea diagnosticului de cancer. N-am întâlnit până acum pe nimeni cu diagnosticul abia primit şi care să vină în terapie. M-am întrebat de ce.

Momentul comunicării diagnosticului ar fi cel potrivit?

Dacă psihologul face parte din echipa curantă – adică este psihologul spitalului – care colaborează cu echipa de medici, da, consider că rolul psihologului este să intervină imediat. Altfel, cercetările arată că un psihoterapeut extern, aşa cum sunt eu, nu ar trebui să intervină imediat, ci la câteva luni de la diagnostic. Pentru că priorităţile pacientului în momentul respectiv ţin de a înţelege ce înseamnă boala şi ţin de a-şi activa toate resursele pentru a gestiona tratamentul standard, fie că e vorba despre intervenţie chirurgicală, chimioterapie sau radioterapie.

Un astfel de diagnostic, practic, răstoarnă întreaga lume a individului.

Şocul emoţional este foarte mare. Teribil. Creierul persoanei este inundat de hormoni care o fac să proceseze informaţia cognitivă la un nivel mai scăzut. Nu putem să gândim în momentul acela, suntem foarte mult centraţi pe emoţie. Şi în timpul acesta, medicul vorbeşte şi vorbeşte şi ne spune ce avem de făcut. Iar noi recepţionăm foarte puţin. Cumva, lucrurile trec pe lângă noi. Ei bine, dacă în momentul respectiv persoana are parte de un tip de sprijin psihologic din partea echipei din spital, poate să reducă un pic amplitudinea emoţională, să-şi ia un moment de respiro şi apoi să ceară toate informaţiile de care are nevoie.

„Unul dintre lucrurile care trezesc în mine atâta revoltă“

Ce urmează după şoc?

O gamă foarte diferită de emoţii, dar care se susţin unele pe celelalte. După şoc vin negarea şi furia foarte puternică: „Nu, nu mi se întâmplă chestia asta mie. E o greşeală, trebuie să-mi refac analizele“. Negarea intervine şi când i se propune o soluţie de tratament. Apoi, starea de anxietate, de frică, de angoasă.

Sunt psihologi care susţin că boala canceroasă este produsă de emoţiile negative. Ce părere aveţi?

Aş vrea să dau un mesaj foarte puternic legat de răspunsul la întrebarea „de ce apare cancerul?“. Cumva, în concepţia populară, există mitul acesta că ai făcut cancer pentru că: ai fost un om rău, pentru că ai ţinut în tine emoţiile negative, pentru că te-ai înfuriat zi de zi şi acum uite, e normal să faci cancer. Emoţiile nu produc cancer. Este unul dintre lucrurile care trezesc în mine atâta revoltă. Pentru că este o iresponsabilitate supremă să se propage acest mesaj în spaţiul public, este un mesaj care-l încarcă foarte mult de vinovăţie pe pacient şi care nu este susţinut în niciun fel de practică sau de ştiinţă. Cancerul apare din cauza unor determinanţi genetici, din cauza stilului de viaţă şi este o ruletă rusească absolut nefericită. Nu din cauza faptului că ai fost un om rău sau că te-ai înfuriat des pe copilul tău. Sau că s-a transmis de la bunica nu ştiu ce traumă karmică, din generaţie în generaţie.

Cred oamenii că plătesc pentru păcatele bunicilor?

Da, vă spun, săptămâna trecută, am auzit de la o pacientă despre o persoană care nu s-a tratat de cancer la sân sub nicio formă considerând că este o povară karmică pe care trebuie să o poarte şi, murind de cancer la sân, ea va încheia ciclul femeilor din familia sa care avea de dus această povară. Era un autosacrificiu. Ce e important în toată povestea asta despre cum reacţionăm emoţional în faţa diagnosticului este că, de fapt, totul depinde de semnificaţia pe care o acordăm acestui diagnostic şi de convingerile pe care le avem despre ce înseamnă cancerul.

Adică?

Toţi ne ducem pe pilot automat: cancer = moarte. „Am cancer, o să mor.“ Ei bine, lucrurile nu stau aşa. S-au făcut foarte multe progrese în medicină, există diverse rate de supravieţuire, din ce în ce mai bune. Da, unele tipuri de cancer au o rată de supravieţuire nefericită.

Dar până la urmă, fiecare are şansa lui.

Exact! Nu există zero şanse. Şi de ce e important ce gândesc despre cancer? Pentru că ce gândesc despre cancer va determina cum mă simt, cum mă raportez la toată povestea asta şi va determina ce fac, ce racţie am. Pot să am două persoane cu acelaşi diagnostic, dar care pentru că pornesc de la o convingere diferită despre ce înseamnă cancerul vor avea un rezultat diferit. Toate studiile apropo de echilibrul emoţional în timpul acestei perioade subliniază ca foarte importanţi trei categorii de factori: unul care ţine de resursele de a face faţă ale persoanei respective – adică am o personalitate pozitivă, deci reuşesc să fiu orientată spre rezolvare de probleme, sunt activă, sunt mai stabilă emoţional, voi face faţă mai bine. Un alt factor ţine de sprijinul emoţional pe care îl am din jur, să primesc sprijin din partea celorlalţi, iar al treilea ţine de cum interpretez eu diagnosticul. Îl consider ca sentinţa mea la moarte? Mă voi purta ca atare. Îl consider un diagnostic nefericit, de nedorit, dar cu care eu pot să lupt şi mă pot activa? Atunci, voi avea alt rezultat.

Câţi dintre pacienţii cu cancer fac depresie?

Statistic, pe depresie clinică intră undeva la 15%. Mai e segmentul care dezvoltă tulburare de adaptare unde pot să manifeste simptome depresive – 30%. Depresia este o chestie foarte interesantă în cazul cancerului, pentru că e una dintre tulburările de dispoziţie care afectează sistemul imunitar. Şi atunci, am un cerc vicios teribil: cancerul şi tratamentul împotriva lui îmi slăbesc sistemul imunitar şi dacă aşez peste asta depresia, sistemul imunitar va scădea şi mai mult. Şi îmi sabotez şansele la recuperare. Deci este esenţial să tratăm depresia pacienţilor cu cancer.