Minte sănătoasă

articolul anterior articolul urmator

Interviu cu Ţiţi: „Nu cred că viitorul meu va fi bun. Va fi şi cu bune, şi cu rele, dar ştiu că o să reuşesc să merg mai departe!”

7
28 Jul 2014 11:30:37
Ovidiu Damian
Ţiţi, în biroul Centrului multifuncţional din Pata Rât
Ţiţi, în biroul Centrului multifuncţional din Pata Rât

O cheamă Cornelia, dar, de când s-a născut, lumea din Pata Rât i-a spus Ţiţi pentru că era mică şi slabă ca un pisic. A crescut printre gunoaie în Cluj, apoi într-un spital, a ajuns la un preventoriu TBC din Bistriţa, a plecat la Hunedoara şi ulterior s-a întors la Pata Rât. Şi-a îngropat pe rând mama, bunica, soţul şi un copil. Dar nu a încetat niciodată să spere şi să meargă, cu fruntea sus, prin viaţă.

A venit pe lume în 1 Iunie 1980, pe groapa de gunoi de la Pata Rât, la marginea Clujului. Mama ei a fost adusă aici de nişte mătuşi, când era o copilă, la 11 ani. S-a măritat în comunitate şi ulterior a născut-o pe Ţiţi.

„După ce m-a născut pe mine s-a îmbolnăvit şi a fost prin spitale, iar eu printre străini, aici pe rampa de gunoi. Mai am 5 fraţi după tată şi încă o soră după mamă. Îmi aduc aminte din copilărie cum căutam resturi de dulciuri printre gunoaie când veneau maşinile din oraş.”

Pentru că mama sa a făcut TBC, medicii au decis să o izoleze rapid. La 5 ani a ajuns la spitalul de pe strada Moţilor din Cluj unde a rămas timp de 2 ani. Îşi aminteşte cum doctorii şi asistentele aveau grijă de ea, o iubeau, îi cumpărau jucării, dulciuri, haine. Când a venit vremea şcolarizării, personalul medical a decis transferul la Preventoriul TBC din Ilişua, în Bistriţa pentru ca Ţiţi să poată să frecventeze un program educaţional. I-a plăcut mult acolo, învăţa, avea mâncare, mergea în excursii. Învăţa cu plăcere limba română şi istoria, dar spune răspicat că nu era deloc bună la matematică.

„Mama venea uneori să mă viziteze la Ilişua. Nu o lăsau să mă scoată de acolo ca să nu mă îmbolnăvesc şi eu de tuberculoză. Când aveam 8 ani jumate, a născut-o pe sora mea. Erau amândouă infectate, sora mea a scăpat, dar, doi ani mai târziu, mama a murit. Am aflat la şcoală la Ilişua că mama a murit. Am suferit foarte mult când am aflat. Directorul şcolii, un om tare bun, mi-a zis că nu mă abandonează şi că, dacă nu o să vină nici o rudă să mai vadă de mine, după ce o să termin 8 clase o să mă angajeze cumva acolo. Eram harnică, cuminte, ajutam la bucătărie, mă învăţau multe lucruri ca să mă descurc în viaţă, au fost nişte oameni foarte buni cu mine.”

Când a terminat clasa a III–a, în vacanţa de vară, a primit o vizită neaşteptată. După ce a căutat-o o vreme prin Cluj, prin Pata Rât, bunica ei din partea mamei a aflat că Ţiţi se află în Bistriţa şi a venit la ea. A luat-o în apartamentul ei de la Hunedoara, locul în care Ţiţi s-a reîntâlnit cu sora ei şi cu un alt verişor. Au crescut acolo şi îşi aminteşte cu drag multe lucruri pe care le-a învăţat. În timpul vieţii, bunica s-a asigurat că Ţiţi ştie să se descurce în orice situaţie. Nu din lene, ci pentru că o voia independentă şi descurcăreaţă, o trimitea în tot felul de locuri pentru a rezolva chestiuni administrative. La 15 ani, Ţiţi mergea la medicul bunicii pentru a ridica adeverinţele de concediu medical, mergea cu sora ei la spital unde discuta cu medicii şi asistentele sau la Consiliul Local Hunedoara pentru audienţe cu primarul. În plus, a învăţat-o şi ce înseamnă bunătatea, speranţa, puterea de face faţă greutăţilor vieţii.

„Mi-a dat educaţie. Deşi nu am mai mers la şcoală pentru că bunica lucra şi eu trebuia să am grijă de sora mea de doi ani şi de verişor. Aveam pe lângă bloc animale, porci, găini, trebuia să ai grijă de ele. Bunica mea era o femeie căreia îi plăcea să avem de toate. Nu mă lăsa la distracţii la discoteci, dar cred că a fost mai bine aşa, altfel poate ajungeam o vagaboandă. Am stat acolo până la 22 de ani când a murit bunica. Atunci am rămas iarăşi singură cu toate pe cap şi au început greutăţile... Cât a trăit bunica, era bine, indiferent ce se întâmpla, ea stătea în faţă şi ne apăra. Ştiu că am fost la ea când era internată în spital şi i-am spus să vină acasă că ne e greu fără ea, să se facă bine odată. Mi-a zis că nu se va face bine dar ştie că am să mă descurc cu tot ce m-a învăţat, cu sfaturile pe care mi le-a dat.”

După moartea bunicii, lucrurile s-au schimbat. Fraţii mamei, unchii lui Ţiţi, au ajuns în puşcărie, iar copiii lor pe stradă. Aşa că Ţiţi s-a mobilizat rapid şi i-a luat sub ocrotirea ei. I-a spălat, i-a hrănit, i-a îngrijit şi, peste ani, a fost foarte mândră de ei când i-a revăzut mari, în puteri, mergând la muncă. Erau mulţi în apartament, erau săraci, dar erau toţi împreună. Surorile mamei, însă, râvneau apartamentul bunicii, o certau, o băteau, doreau ca ea să plece de acolo.

„Mătuşile mele mi-au făcut probleme mari. Eram supărată, mergeam la bunica la mormânt, plângeam şi-i spuneam ce se întâmplă. Noaptea o visam, mă alina, îmi dădea sfaturi, mă ocrotea. La un moment dat nu am mai suportat, am plecat de acolo. Sora mea a rămas, dar eu am plecat. Eram în stare să-mi fac o casă din piatră în pădure sau o baracă undeva doar să mă lase în pace. Eu nu le urăsc, eu nu ţin duşmănie, supărarea îmi trece repede.”

A plecat din Hunedoara cu destinaţia Cluj. După 15 ani a revenit în comunitatea în care s-a născut, la Pata Rât. Ţiţi pune că în comunităţile lor este neobişnuit ca o femeie să fie necăsătorită şi fără copii la 23 de ani. În plus, bărbaţii ar putea crede că pot face ce vor cu ea, iar femeile căsătorite deja devin foarte geloase. Dar ea a găsit un om bun şi, la 8 luni după revenire, s-a căsătorit cu Tiberiu, un om mult mai în vârstă decât ea, dar foarte harnic şi iubitor. La 24 de ani a avut primul copil şi la scurt timp după naştere a rămas iarăşi însărcinată.

„Îmi expirase buletinul, am vrut să merg la Hunedoara să-l refac pentru că fără el nu puteam să-i fac certificat de naştere copilului pe care urma să-l nasc. Doctorul mi-a spus că-s o graviduţă neastâmpărată şi nu m-a lăsat să merg însărcinată la Hunedoara, îi era frică să nu nasc pe drum. După naştere m-am îmbolnăvit rău de rinichi, dar m-am făcut repede bine şi am mers la Hunedoara.”

Acolo află că bunica, înainte să moară, i-a lăsat ei prin moştenire apartamentul. În el stătea sora ei şi verişorul cu care a copilărit, el era căsătorit şi avea copil mic. Aşadar, Ţiţi consideră că ei au mai mare nevoie de apartament decât ea şi hotărăşte pe loc că nu-l doreşte, că le lasă lor casa bunicii. Ea avea oricum locul ei, la Pata Rât, alături de Tiberiu şi cei doi copii mici, o fetiţă şi un băiat.

„Noi aveam aici baraca noastră. Uneori noaptea veneau şobolani, eu alăptam, iar şobolanii trag la lapte. Tiberiu se trezea noaptea să-i alunge, iar dimineaţa la 5 mergea pe rampă, aducea lemne şi mi le crăpa să avem de foc. Nu furam, nu cerşeam, munceam ca să ne descurcăm.”

Dar Tiberiu s-a îmbolnăvit la stomac, apoi a făcut un accident vascular cerebral, a rămas paralizat şi şi-a pierdut memoria. Omul de bază în casă, cel care muncea pe rampă şi asigura venitul familiei în timp ce Ţiţi avea grijă de cei doi copii mici era scos din circuit. Dar Ţiţi nu a disperat, a trimis copiii la grădiniţă şi a mers ea la muncă, pe groapa de gunoi, de dimineaţa şi până la ora 4 după-masa când se reîntorceau copiii acasă. După 6 ani, 5 luni şi 2 săptămâni de căsnicie fericită, în 2010, Tiberiu s-a stins.     

„După ce a murit Tiberiu nu am avut bani să plătesc curentul, mi l-au tăiat, mergeam seara pe la alte barăci să dorm cu copiii pentru că îmi era frică să dorm cu ei pe întuneric. Lumea mă ajuta, mă primeau, ne mai dădeau de mâncare, ne-am descurcat cum am putut. Îmi amintesc când era Tiberiu bolnav rău, spre final, Protecţia Copilului m-a întrebat dacă nu vreau să-mi ia copiii la centrul de plasament pentru o vreme, dar nu am vrut. Îmi era foarte greu, dar cum să-i dau de-acasă? I-am ţinut lângă mine să-i spăl eu, să-i hrănesc eu, să am eu grijă de ei.”

După o vreme, Ţiţi s-a recăsătorit, a rămas însărcinată şi a venit pe lume încă o fetiţă. Şi-a refăcut viaţa, şi-a rearanjat lucrurile şi îşi creştea cu drag copii. O nouă sarcină avea să o aducă în viaţa lor pe Maria. Maria a venit, dar nu a stat cu Ţiţi decât 8 zile. A suferit foarte mult când a murit Maria, suferă şi acum că nu e cu ei, în baraca lor din Pata Rât. Cu toate necazurile prin care a trecut, femeia nu încetează să spere, să iubească, să lupte. Nu se consideră un monument de putere şi de rezistenţă, spune că sunt lucruri pe care le-a învăţat trecând prin viaţă şi cu care nu vrea să defileze în faţa celorlalţi.    

„Eu am învăţat zi de zi să am putere! Am învăţat asta vorbind cu copiii mei chiar şi când erau mici, nici nu ştiu dacă înţelegeau ceva. Dar le vorbeam, le spuneam că mama lor poate, că mama lor are răbdare şi putere. Iar copiii erau foarte deştepţi şi înţelegători. Când voiau să le cumpăr ceva şi nu aveam bani, le explicam. Nu m-am gândit niciodată să renunţ, cum să renunţ, am copii de crescut, vreau să-i cresc, pot, şi normal că pot! Eu sper că nu se va închide rampa că aici muncesc şi câştig bănuţi, dar dacă se închide, o să merg înainte, o să reuşesc, Dumnezeu ştie şi ne ajută. Copiilor mei le place şcoala, vor să înveţe carte. Sper să facă măcar 10 clase să se poată angaja. Eu de pe acum îi învăţ cu spălatul, curăţenie, tot, exact cum m-a învăţat pe mine bunica. Viitorul nostru nu va fi bun, va fi cu bune şi cu rele cu ce ne aduce viaţa şi ce vrea Dumnezeu.”

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

7 Comentarii

Lupul Sur
28.07.2014, 13:33:35

Mi-ai dat putere. Daca tu poti, toti putem.

+4 (4 voturi)
Cristian Rotaru
28.07.2014, 15:40:24

Crezi? Eu nu cred ca pot ceea ce poate ea,cu toata saracia din jurul ei este foarte puternica.Eu,desi am mult mai multe decat ea,nu am puterea ei.Poate fi un exemplu,dar putem noi sa-l urmam?

+1 (1 vot)
Florica Flori
28.07.2014, 16:07:19

este foarte frumos ce sa scris despre aceasta persoana am tot respectul pentru rezistenta de a trai in societate ca ea sint multi care convetuiesc acolo am fost acolo dar va pui o intrebare celor care au avut curaj sa scrie acest reportaj unde vor merge oameni care locuiesc acolo cind se va da in folosinta noua groapa ecologica si aceasta rampa se va inchide

Lupul Sur
28.07.2014, 22:12:49

Cristi, daca articolul descrie fapte reale, uitate cum si-a devotat viata celor dragi. Eu nu ma referan ca as puteansa fac ce face ea ci ca in cazul meu, avand exemplul ei , pot razbate.

Dorin-Adrian Cristea
11.01.2015, 11:55:28

TBC e o chiasma. Chiasma e o intrare. Cand imigrantii venetici din sud au intrat in Romania au produs o chiasma. E unul din venetici pentru ca nu origineaza din pamantul din care s-a nascut. Acum sufera consecintele faptelor parintilor sai si le trateaza parintii adoptivi pe care ii va dobori din nerecunostinta. Asa s-a metisat populatia ultimilor 80 de ani cel putin in Romania. Cand omori si faci comunism faci o alta chiasma ca un bacil Koch unui alt om. Bacilul Koch nu va fi mantuit spre binele Omului.

Vezi toate comentariile (7)

Modifică Setările