Tânăr cu schizofrenie: „Înainte să mă îmbolnăvesc eram ca un lac lin. După, eram ca ceva care bolborosea”

Andrei* are 36 de ani. La 25 de ani s-a îmbolnăvit de schizofrenie paranoidă. Primii şase ani de boală, în care, din cauza psihozelor repetate, a avut 12 internări la psihiatrie în România şi în Italia, au fost un calvar.

Acum, spune el, reuşeşte să-şi ţină psihicul sub control, prin tratament antipsihotic, meditaţie, ulei CBD şi cu ajutorul afecţiunii pe care o primeşte de la cei din jur. Dintre toate aceste metode adjuvante, cel mai greu îi e să primească dragoste, pentru că boala psihică e ca un monstru cu şapte capete de care cei sănătoşi se feresc. Povesteşte, mai jos, cum e viaţa pentru el, ca tânăr cu schizofrenie. Am stat de vorbă despre această boală psihică şi cu Mihai Bran, medic primar psihiatru şi psihoterapeut.

„Eram acasă, singur. M-am aşezat pe pat şi am căzut, am avut nişte convulsii. (...) Am funcţionat ok câteva zile, după care am intrat din nou în visele alea oribile şi în frici. Erau tot felul de stadii mentale pe care le aveam şi ziua, şi noaptea. Câteva zile m-am simţit bine, după care iar a venit ceva, ca o forţă de neoprit, ceva care nu mă lăsa în pace. Eram total speriat, ca şi cum aş fi fost sub hipnoză. Vedeam totul altfel. Nimic nu era cum trebuie. Perspectiva mea asupra lucrurilor se schimba mereu şi multe lucruri mă speriau. Nu mai înţelegeam societatea şi nimic din jur. Eram ca o maimuţă speriată”.

Andrei are 36 de ani. La 25 de ani, ceva s-a dereglat în mintea lui şi a început să aibă tot felul de psihoze. După patru ani de internări repetate la psihiatrie, a fost diagnosticat cu shizofrenie paranoidă. Peste încă doi ani a început să se simtă mai bine şi apoi, la 34 de ani, din nevoia de a interacţiona cu oameni ca el, a făcut pe Facebook un grup de suport pentru persoanele cu schizofrenie. Acolo l-am şi abordat şi i-am propus să-mi povestească despre boală.

*Din motive care ţin de protejarea identităţii, numele folosit în acest articol nu este cel real.

Izolarea socială este una dintre problemele importante ale persoanelor cu tulburări psihice. FOTO: Shutterstock

Ne-am întâlnit în Focşani, oraşul în care locuieşte. Stăm într-un pub. Andrei bea limonadă şi fumează. Începe să-mi povestească despre grupul de suport care a adunat, în doi ani de când a fost creat, 170 de membri. L-a făcut pentru că nu ştie cum altfel ar fi putut să găsească oameni ca el, cu schizofrenie, cu care să-şi împărtăşească experienţele, dar nici oameni cu care să socializeze.

Nu e uşor să-ţi faci prieteni când ai o tulburare psihică, iar singurătatea e una dintre marile probleme ale unei persoane cu schizofrenie.

Declanşarea bolii: „Eram ca o maimuţă speriată”

Îl întreb pe Andrei ce anume crede el că i-a declanşat boala. „Totul a pornit la 25 de ani, citind o carte de meditaţie transcedentală”, începe el. A fost momentul care l-a convins pe Andrei şi pe câţiva dintre prietenii lui să încerce nişte ciuperci care conţin substanţe active cu efect psihedelic, în ideea că, astfel, se vor cunoaşte mai bine pe ei înşişi.

„Am luat ciupercile alea şi, prima dată, a fost ca şi cum natura era în viaţă şi o observam, îmi dădeam seama că natura este viaţă, era ca o energie a pământului, pe care o simţeam. După ce a trecut efectul ciupercilor, m-am simţit deconectat de la natură”, spune el.

Interesat de autocunoaştere şi explorarea minţii umane, Andrei a luat din nou ciuperci, la scurt timp după prima experienţă. „Iniţial am fost ok, aveam doar nişte vise mai vivide, în care era o altă aranjare a lucrurilor, pe sistemul nimic nu moare, totul se transformă. Dar, pentru că eu eram diferit, mă simţeam atacat. A doua oară când am luat, am vut să merg până la capăt, să mă cunosc pe mine. După a doua experienţă cu ciupercile, mă simţeam ca şi cum sunt singurul cu o mentalitate de acum 2.000 de ani”.

La trei săptămâni după cea de-a doua experienţă cu ciuperci halucinogene, a avut o primă criză: „Eram acasă, singur. M-am aşezat pe pat şi am căzut, am avut crize ca în copilărie, nişte convulsii. Nu am ştiut cum să mi le explic, era ca şi cum o parte din mine, cea din copilărie, nu mă înţelegea pe mine ca adult”.

Resimţea psihozele ca fiind o forţă de neoprit, care nu-i dădea pace. FOTO: Shutterstock

Când vorbim, Andrei trece, uneori brusc, de la una la alta. De la experienţe pe care le-a avut la 25 de ani, la trăiri de la 31, la ce i s-a întâmplat la şase ani sau chiar la opt luni. De exemplu, aminteşte nişte convulsii pe care le-a avut la opt luni şi despre care chiar şi el însuşi a aflat de-abia după ce s-a îmbolnăvit. Uneori, povesteşte ca şi când interlocutorul lui ar şti deja dinainte despre ce vorbeşte.

Chiar dacă face legătura între ciupercile haluciogene şi boală, crede că ele nu sunt cauza, ci declanşatorul, cu atât mai mult cu cât ceilalţi prieteni ai lui n-au avut nimic după ce le-au consumat. În timp, după ani de chin, meditaţie şi încercări de a se cunoaşte pe sine prin tot felul de metode mai mult sau mai puţin convenţionale, Andrei şi-a dat seama că, de fapt, traumele din copilărie, pe care nu şi le-a amintit decât după 30 de ani, ar putea sta la baza declanşării schizofreniei care se afla în el, în stare lantentă.

„Prietenii mei n-au avut nimic (n.r. - de la ciuperci), probabil pentru că n-au avut convulsii în copilărie sau alte traume şi au avut copilării mai fericite. Atunci, la 25 de ani, nu-mi aminteam copilăria şi nu ştiam că avusesem acele crize. Dar, pentru mine, (n.r. – consumul de ciuperci) a fost ceva care m-a catapultat în altă zonă. Mie mi-a deschis mintea la copilul care eram şi la crizele pe care le-am avut, dar majoritatea oamenilor nu au avut problemele mele şi ar putea să se treacă lejer prin experienţa asta şi să ajungă mai aproape de natură”, spune el.

Mihai Bran, medic primar psihiatru şi psihoterapeut, e de părere că, totuşi, în cazul acesta, schizofrenia s-ar fi declanşat oricum, indiferent de consumul de substanţe psihoactive, chiar dacă acest lucru s-ar fi petrecut, eventual, mai târziu.

După acea primă criză pe care a avut-o la trei săptămâni după ce a luat ciuperci, Andrei s-a dus la camera de gardă a spitalului din Focşani, unde un medic i-a făcut nişte perfuzii şi, când şi-a revenit, l-a trimis acasă: „M-am dus acasă şi am funcţionat ok câteva zile, după care am intrat din nou în visele alea oribile şi în frici. Erau tot felul de stadii mentale pe care le aveam şi ziua, şi noaptea. Câteva zile m-am simţit bine, după care iar a venit ceva, ca o forţă de neoprit, ceva care nu mă lăsa în pace”.

Cum te manifestai în exterior?

Eram total speriat, ca şi cum aş fi fost sub hipnoză. Vedeam totul altfel. Nimic nu era cum trebuie. Perspectiva mea asupra lucrurilor se schimba mereu şi multe lucruri mă speriau. Nu mai înţelegeam societatea şi nimic din jur. Dar, în acelaşi timp, învăţam despre corpul meu. Nu ştiu, e greu de explicat.

La trei zile după ce a avut prima criză, s-a dus din nou la spitalul din Focşani, de data aceasta, la Psihiatrie. Curând, mama şi fratele lui, care locuiau în Italia, l-au luat acolo: „Au văzut că nu mă simt ok. Eram ca o maimuţă speriată”.

Schizofrenia, ca într-un film de groază

După prima criză, cea de la 25 de ani, când s-a dus la Psihiatrie la spitalui din Focşani, Andrei a crezut că a fost otrăvit: „Şase ani de zile am crezut că (n.r. - boala) e de la ciuperci, că erau otrăvitoare, dar nu este adevărat. Atunci, am intrat în fel de fel de stadii mentale aiurea pe care nu ştiam să le controlez”.

Ceea ce Andrei numeşte stadii mentale aiurea înseamnă, de fapt, psihoze. Schizofrenia este caracterizată de distorsiuni ale gândirii, ale percepţiei, emoţiilor, uneori ale limbajului, ale sensului de sine şi ale comportamentului. O persoană cu schizofrenie pierde contactul cu realitatea, are sentimentul unicităţii şi poate avea convingerea că forţe naturale sau supranaturale acţionează pentru a-i afecta gândurile.

Cel mai des, schizofrenia este experimentată de către cei bolnavi prin halucinaţii – aud voci sau văd lucruri care nu se întâmplă în realitate – şi deziluzii – au idei fixe şi false.

„Era ca şi cum aş fi fost într-un film de groază. Halucinaţii n-am avut, eu nu le-aş numi halucinaţii. Dar, de exemplu, mergeam pe stradă şi mi se părea că oamenii au o altă culoare a ochilor. Era un stadiu mental ciudat”.

Schizofrenia e o tulburare psihică severă şi cronică. Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), în jur de 20 de milioane de oameni din întreaga lume au schizofrenie. În anul 2018, în România, ponderea pacienţilor cu tulburări mintale şi de comportament a fost de 2445 cazuri la 100.000 de locuitori. Faţă de 2007, în 2016 rata de prevalenţă a bolnavilor cu tulburări mentale şi de comportament aproape că s-a dublat. Acest lucru nu înseamnă însă că în 2007 erau mai puţini bolnavi psihic, ci că erau mai puţini cei diagnosticaţi.

Nu există studii despre câţi români au un diagnostic de schizofrenie, dar comunitatea psihiatrică de la noi din ţară a agreat că România se aliniază celorlalte ţări din Europa şi că, cel mai probabil, 1% din români suferă de schizofrenie.

Chiar şi aşa, chiar dacă ar exista statistici referitoare la schizofrenie, datele ar arăta doar câţi dintre ei au trecut pe la medic şi au obţinut un diagnostic. Andrei spune că sunt mulţi cei care îşi cumpără medicamente antipsihotice de pe piaţa neagră, pentru că se feresc să intre în sistemul medical ca având o boală psihică.

Schizofrenia e considerată o dizabilitate şi poate afecta profund performanţele educaţionale şi profesionale ale celui care are această tulburare.

Internările: „Cred că am fost spitalizat de vreo 12 ori în şase ani”

„Prima dată m-am dus la spital la Urgenţe pentru că simţeam că îmi arde capul şi nu mă simţeam bine. Era ca şi cum mintea mea s-a fragmentat în mai multe bucăţi care nu erau de acord asupra corpului meu”, începe Andrei să povestească. Nu-mi dă prea multe detalii despre psihozele sau halucinaţiile pe care le-a experimentat, descrierile lui sunt destul de abstracte şi spirituale.

Continuarea articolului, aici