Veşnica Aşteptare

Ce mai aşteptăm noi oamenii? Ce aşteptări mai avem? Asteptăm să vină vara. Cea adevărată. Asteptăm să luam concediul. Aşteptăm salariul sau să câştigăm la loto. Mă aştept să iau examenul cu o notă mare. Mă aştept ca ceilalţi să observe eforturile mele şi câte fac pentru ei. Acasă şi la serviciu. Mă aştept ca şi copiii mei să vadă câte sacrificii fac pentru ei şi să înveţe, să fie cuminţi.

Mă aştept ca partenerul/a să vadă eforturile mele ca totul să fie bine. Mă aştept ca soţia mea să vadă că pentru ei muncesc, să aibă de toate, să nu le lipsească nimic.

De aici misiunea se complică. Unele lucruri au o probabilitate mult mai mare de a se întâmpla aşa cum ne dorim, altele NU. Mă aştept să fie totul Bine şi Frumos. GREŞIT!

Aşteptările nerealiste pot fi părinţii suferinţei noastre, părinţii Depresiei, Tristeţii. Când mi se ia valul de pe ochi realizez că am dat mult mai mult decât am primit în relaţiile mele şi încep să mă apuc de curăţenie. Ceilalţi pot fi nedumeriţi, nu ştiu ce m-a apucat, totul era bine. Da, ei în zona lor de confort, eu în cea cu disconfort. Echitabil, nu? Singur(ă) m-am aşezat acolo şi am aşteptat, am sperat.

Aşteptările mele de la mine sau Aşteptând-ul nu pe Godot, ci pe doamna Perfecţiune!

Georgiana - „Mă aştept să mă descurc în orice situaţie. Mă aştept ca totul să iasă şi să fie perfect. Să iasă ca la carte… toţi să fie mulţumiţi şi de abia apoi şi eu.

Vreau să fac în fiecare zi ce mi-am propus. Şi mă aştept să reuşesc asta în fiecare zi. Şi când nu se întâmplă este o tragedie. Nu mai spun că nici nu reuşesc să mă relaxez fiind tot timpul în cap cu <<trebuie să fac cutare sau mai am de făcut asta şi asta sau n-ar trebui să stau degeaba acum, am lucruri mai importante de făcut>>.”

Miruna îşi crease singură plasa de păianjen a dezamăgirilor personale având anual o mare aşteptare. „Mă aştept ca la sfârşitul anului să am 25 000 de euro şi să  plec din nou în Canada. De 5 ani am această aşteptare.” Şi cam tot de atunci avea şi o depresie, „ajutată” şi de credinţa că „sunt o ratată”, fiindcă nu reuşea să strângă acei bani, muncea ca o nebună şi nu se mai ocupa şi de nevoile sufletului ei.

Piedestaluri şi gropi

Am învăţat cândva de la cineva drag (şi) câte ceva despre Dez-Amăgire. Amăgirile sunt ale noastre. Noi ne amăgim, ne auto-minţim, ne păcălim, ne auto-iluzionăm. Nu ceilalţi mă dezamăgesc, ci eu mă amagesc… Noi ridicăm, aşezăm unii oameni pe un piedestal, noi îi ridicăm în slăvi. Şi ne este atât de greu când ceilalţi ne dovedesc că sunt doar oameni, ca şi noi. Aşezăm pe piedestale şefi, iubiţi, prieteni, oameni dragi. Ne şi le săpăm astfel singuri gropile în care îi vom coborî tot noi la un moment dat. Din frică sau din dragoste putem fi orbi. Nu contează motivele, ci desprinderea oamenilor de pe sol şi urcarea lor pe nişte socluri. Şi ce ironie, uneori aceşti oameni nici nu vor să fie acolo, vor să rămână pe jos, normali.

Aşezăm pe piedestale şefi, iubiţi, prieteni, oameni dragi. Ne şi le săpăm astfel singuri gropile în care îi vom coborî tot noi la un moment dat.

Problemele cu „Autoritatea” – Maria - „Nu pot să-mi privesc şeful în ochi… mă pierd toată şi am atacuri de panică atunci cînd trebuie să vorbesc, să-mi spun ideile. Nu sunt bună, nu sunt suficient de deşteaptă, îmi urlă în cap şi îmi curge rapid prin vene ca o cascadă nebună…”

Teama să nu-i dezamăgesc pe ceilalţi poate fi uneori mai mare chiar decât frica de a nu mă dezamăgi pe mine!

Speranţa moare ultima dar şi când moare…

Ca psiholog al Fundaţiei Motivation România, îmi aduc aminte cum, prin anii 2007 -2010, am făcut consiliere cu mai mulţi oameni care suferiseră traumatisme ale coloanei vertebrale şi se deplasau în scaune cu rotile. Aceştia îşi puneau toate speranţele într-o vindecare miraculoasă în China, prin celebrul transplant cu celule stem. Mulţi dintre ei au ales să-şi vândă casele, să-şi lichideze afaceri, să se împrumute la bănci ca să-şi urmeze visul, acela de a se „vindeca”, de a merge din nou în picioare. Din păcate, întoarcerile au fost unele dureroase şi costisitoare din punct de vedere emoţional şi financiar. Au revenit cu visele prăbuşite şi cu moralul mult sub pământ. Când este vorba de sănătatea noastră sau a celor dragi cu atât mai mult avem tendinţa să încercăm din răsputeri, să ne punem speranţele în vindecări magice deşi cumva ştim… nu vrem să acceptăm că unele lucruri sunt şi imposibile sau firesc să se încheie…

Aşteptările nerealiste sunt Bumerang-uri

Aruncate de către noi… în noi! Aşteptările noastre de la ceilalţi au uneori acest rol. Multe din eforturile noastre au ca scop final faptul că, în final, ceilalţi vor realiza şi se vor oferi să schimbe, să ne recunoască eforturile. Mai târziu va veni şi recunostinţa lor, vor sosi şi acţiunile lor către noi. Aşteptările nerealiste se transpun în muuuuulte acţiuni prin care vrem sa ajungem Acolo, pe tărâmul Fagăduinţei, al fericirii continue. Şi dacă aşteptările nu mă lovesc ca nişte bumeranguri de la început este pentru că, mai întâi, preferă să mă rătăcească prin deşert, să mă plimbe, să mă obosească, să mă stoarcă de energie. Aceste aşteptări pot fi mai întâi Fete Morgane. Mă hrănesc cu iluzii şi mă aleargă cum aleargă un ogar după acel iepure fantomă la curse. Apoi ale naibii aşteptări se întorc cu forţa unui bumerang, împotriva mea.

Un cerc vicios - Aşteptările nerealiste ca mecanisme de autosabotare

În munca mea observ de multe ori acest tipar, acest cerc vicios în care omul este prins şi se învârte ca un hamster în roata lui: Acţiune – Aşteptare – Neîndeplinire – Nemulţumire - O nouă acţiune – O nouă aşteptare. Şi, în tot acest timp care se scurge în viaţa sa omul adună, strânge, acumulează frustrări, nemulţumiri, furie, tristeţe până la depresie sau până la ruperea unei relaţii, părăsirea unui serviciu.

Ionela – „cel mai mult m-a ajutat faptul că am conştientizat şi am învăţat cum să-mi reduc aşteptările de la cei din jurul meu şi mai ales de la partenerul meu. Să nu mai aştept ca celălalt să-şi dea seama singur ce mă deranjează, să se comporte numai aşa cum mă aştept şi îmi doresc eu, să fie mereu bun şi drăguţ aşa cum mi-ar plăcea mie să fie. Şi asta ca să mă asigur mereu că mă iubeşte, că va fi mereu lângă mine, că nu mă va părăsi”.

Visul American şi exerciţiul personal

America este ţara în care aşteptările se îndeplinesc, din câte am auzit. Care este „Visul American Realist” al fiecăruia dintre noi? Poveştile legate de visele devenite realitate sunt multe.

Acordaţi-vă câteva momente şi scanaţi un „vis American” pe care aţi reuşit să-l transpuneţi în realitate, o mare realizare, satisfacţie personală. Sau şi mai bine, un vis pe care îl urmăriţi acum şi îl ajutaţi să devină parte a Realităţii voastre.

Poate nu reuşim să scoatem suficient în evidenţă şi ce este în spatele realizării acestor vise. Care sunt ingredientele ce fac posibil îndeplinirea unui vis, a unei aşteptări realiste. De foarte multe ori auzim cum că Şansa, Destinul, Norocul. Prea puţin luăm în considerare şi ceilalţi „prieteni” ce ne-au ajutat în îndeplinirea visului. Acele acţiuni, zecile de mii de ore de muncă, timpul, răbdarea şi încrederea.

Aşteptăm dar să ne mai şi deşteptăm …