Mama copiilor albaştri. Povestea femeii care se ocupă de copiii grav bolnavi şi abandonaţi la naştere

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Asociaţia Blondie a fost înfiinţată în 2019 de Adelina Toncean, cu scopul de a-i salva pe copiii născuţi cu boli grave şi cu risc de a fi părăsiţi în maternităţi. Iniţiativa a venit după ce chiar Adelina a adoptat doi copii cu malformaţii cardiace, abandonaţi în spital, cărora a dorit să le schimbe destinul – chiar şi atunci când viaţa a fost grea şi scurtată de boală.

Adelina Toncean este fondatoarea Asociaţiei Blondie, care se ocupă de copiii grav bolnavi şi abandonaţi la naştere în maternităţi. „Blondie înseamnă alintul şi iubirea, care se dă chiar şi atunci când viaţa e scurtă. Foarte scurtă şi foarte grea“, adaugă Adelina. Organizaţia a fost creată în 2019, iar primul proiect se va desfăşura la Constanţa şi va urmări monitorizarea femeilor gravide aflate în situaţii de risc social. „În Constanţa, în 2017, au murit 57 de copii sub 1 an – adică săptămâna şi copilul. Şi 30 s-au născut morţi“, explica femeia. Al doilea proiect al Asociaţiei Blondie este o aplicaţie mobilă, folosită atunci când se naşte un copil cu o problemă gravă, iar mama este în risc social: aplicaţia anunţă, în acelaşi timp, toate instituţiile care se ocupă de astfel de situaţii (în cel mai dificil caz, sunt 12 instituţii). Cel de-al treilea program este unul de voluntariat pentru copiii singuri din spitale, care se numeşte „Şi eu sunt Blondie“. Pentru a afla care sunt resorturile ce au determinat-o pe Adelina Toncean să pună bazele acestei asociaţii, am fost să-i aflăm povestea de viaţă. Asociaţia Blondie s-a născut din drama lui Cristi, băiatul Adelinei, al cărui caz poate fi multiplicat de zeci de ori, în toate spitalele din România.

Uitându-te la trupul firav al Adelinei Toncean n-ai spune că femeia din faţa ta este un munte de putere, că, la cei 40 de ani pe care-i are, a trecut dintr-un calvar în altul, sperând într-o minune care să-i salveze copilul. Minunea nu a venit. Durerea pierderii copilului n-a trecut nicicum. Dar Adelina Toncean a decis să lupte în continuare, pentru a salva alţi copii aflaţi în nevoie.

Cine e Adelina Toncean? „Mult timp mi-ar fi plăcut să spun că sunt mama unui adolescent mare, unui băiat care ar fi împlinit 18 ani dacă ar mai fi fost în viaţă. Spun asta pentru că, în aceeaşi măsură în care pot să mă bucur de lucrurile frumoase care se întâmplă acum, mama băiatului mare şi frumos şi-ar fi dorit să nu se fi întâmplat nimic, să fi rămas mama unui adolescent care descoperă lumea, face greşeli, nu ajunge acasă la ora la care îi spun, nu este bun la şcoală, face orice, dar este în viaţă. Băiatul acela minunat nu mai este în viaţă de cinci ani. Şi oricât de multe lucruri s-ar întâmpla şi oricâte aş face legat de el, nimic nu face ca durerea să fie mai mică. Te ajută să mergi mai departe. Dar durerea, şi dorul, şi regretul sunt intacte“, spune femeia.

Un copil întâlnit în paginile unui ziar

Cristi, Blondie cum îl alinta Adelina, s-a născut în Constanţa, în 2001. La naştere i s-a descoperit o malformaţie cardiacă foarte complicată – transpoziţie de vase mari (o malformaţie congenitală în care aorta şi artera pulmonară sunt inversate). „Este o malformaţie care, oriunde în lume, se operează în primele săptămâni de viaţă, maximum două-trei. Noi ne-am întâlnit în 2003, când l-am văzut pe prima pagină a unui ziar din Constanţa. Se scria că are nevoie de o operaţie la Cluj şi că a fost părăsit de părinţi, imediat după naştere. Eu sunt din Cluj. Copilul stătuse în spital în toată aceeastă perioadă de doi ani şi jumătate şi eu am ştiut în acel moment că va fi copilul meu.“

Adelina avea atunci 25 de ani, era corporatistă şi n-avea nicio legătură cu copiii – nu fusese implicată în nicio activitate cu copii, nici măcar de voluntariat. „Încă din şcoală am considerat că să fiu cea mai bună este varianta acceptabilă. Pe uşa mea scria: «Şi locul doi e bun, dar nu cântă imnul». Trăiam să-mi dovedesc şi mie, şi tuturor că sunt cea mai bună. Terminasem facultatea de jurnalistică, lucrasem în presă, între timp îmi schimbasem cariera şi intrasem în asigurări. Eram bine, eram recunoscută, aveam succesul pe care-l visam. Totuşi, în momentul în care l-am văzut pe Cristi în ziar, am ştiut că mă uit la copilul meu.“

Mobilizarea pentru a-l ajuta pe cel în nevoie o moşteneşte din familie – în special de la mamă. A crescut cu această atitudine: trebuie să faci tot ce poţi pentru a da o mână de ajutor. Îşi aminteşte cum, în perioada în care veneau la liceele din România copii din Republica Moldova, mama ei îi ajuta cu cazarea. Era profesoară de română şi avea o sensibilitate aparte pentru copiii nevoiaşi. Acelaşi impuls l-a avut şi Adelina când i-au picat ochii pe paginile acelui ziar local: „Nu m-am gândit: «Oare n-o fi prea greu să fac asta?». Copilul acela avea nevoie de ajutor – nu aşa scria? Are nevoie de o operaţie la Cluj“.

Adelina stătea în Constanta de mai bine de un an. Era la vârsta la care se interesa de carieră ca orice om cu planuri măreţe de viitor, însă faptul că micuţul Cristi putea face operaţia tocmai la Cluj, tocmai la ea acasă, a fost pentru Adelina ca un semn. „Mi s-a părut că este legat de noi.“ Mai mult, atunci când şi-a anunţat mama că va lua un copil pe care-l va duce acasă cu ambulanţa, reacţia primită a fost pe măsura aşteptărilor: „Mama m-a întrebat: eu ce cu pot să te ajut?“.

Băieţelul se afla internat la Spitalul Judeţean Constanţa, la secţia de Terapie Internsivă. „Acolo rămăsese. Nu era dependent de terapie intensivă în momentul în care l-am cunoscut, era un copil care mergea şi vorbea. Era foarte iubit de secţie. Avea 2 ani şi jumătate. Nu m-a primit cu disperarea aceeea de copil abandonat. Pentru că era iubit şi primea atenţie“, îşi aminteşte femeia.

Un verdict medical

Când l-a văzut prima dată, Cristi avea un căpşor mic şi blond – aşa a rămas pentru Adelina chiar şi atunci când a crescut şi nu mai era blond, ci şaten. „Când l-am cunoscut mi-a dat cu o jucărie în cap, de mi-au dat lacrimile. La spital nu prea ţi se permite să ai intimitate când cunoşti un copil. Este multă lume care se uită la tine, tu te uiţi la copil şi asta este. Dincolo de binele care i se oferea acolo, Cristi avea traumele lui de copil care, atunci când nu mai era timp de el, era lăsat în pătuţ. Îmi aminteesc cum se dădea cu capul de pat, aşa, cu forţă, să primească atenţie. Mai târziu, nu-mi dădea voie să-l descalţ. Acesta era ritualul: se scoteau «adidacii» şi era pus în pătuţ, pentru că acolo era Terapie Intensivă, iar lumea trebuia să aibă grijă de copiii care aveau realmente nevoie. El, efectiv, se ţinea cu mânuţele şi se dădea cu capul de pat.“

Adelina şi Cristi au devenit o familie anul următor, în mai. „Avea 3 ani şi trei luni când l-am luat acasă. M-am dus la spital şi am spus că vreau să-l ajut să facă operaţia. Mi-au spus că este luat în evidenţă la Cluj şi că de acolo trebuie început.“ La Cluj, Adelina a avut parte de primul duş rece. Doctoriţa i-a comunicat că „nu se mai poate face nimic: copilul va muri“, adăugând că operaţia necesară trebuia realizată atunci când era încă bebeluş. „Acela a fost momentul în care mi-am dat seama: cum, Cristi moare? Copilul meu moare?“, se cutremură Adelina Toncean. Totuşi, medicii au fost de acord să-l consulte pe micuţ. Pentru că ea încă locuia în Constanţa, mama ei a fost tutorele copilului în perioada în care a fost dus la spitalul din Cluj-Napoca.

adelina toncean

O poveste despre indiferenţă

„După vreo trei încercări de a găsi o soluţie medicală la Cluj, unul dintre profesorii de acolo mi-a spus: «De ce nu renunţaţi? V-au mai pus şi pe drumuri! E aşa păcat! Copilul acesta nu va trăi, doamnă. Nu va trăi! De ce să-l adoptaţi? Renunţaţi, n-are rost!» În mintea lui, cu siguranţă considera că îmi salvează viaţa pentru că-mi spune la timp în ce prostie mă bag. A fost un moment în care plecam cu tata spre gară, să mă întorc la Constanţa, şi i-am zis: «Vezi, şi pentru Cristi tot varianta câinilor abandonaţi se alege. Nu folosesc la nimic, hai să scăpăm mai repede de ei».“

Atunci, Adelina s-a apucat şi a scris o poveste: „Eutanasie pentru Cristi“. „Vorbeam despre indiferenţă şi despre uşurinţa cu care se spune: oricum nu e bun, renunţă la el. De parcă numai copiii buni ar trebui să fie adoptaţi. Doar copiii sănătoşi care-ţi garantează succesul acela de părinte: viaţă lungă, frumoasă, performanţe. Mi-au răspuns foarte mulţi oameni. Cred că 17.000. Atunci am început să am discuţii cu autorităţile din Constanţa şi acestea m-au sprijinit să merg pe varianta de plasament.“ Pentru că povestea lui Cristi a avut ecou, Adelina a reuşit să trimită documentele medicale în străinătate. Însă a primit acelaşi răspuns: nu se mai putea face, practic, nimic. Singura variantă de supravieţuire în cazul lui era să facă transplant de inimă şi de plămâni la o vârstă la care putea suporta această intervenţie. „În momentul în care am plecat cu Cristi acasă eram convinsă că vom găsi o soluţie. Că, undeva, medicina va evolua. În viaţa mea şi în mintea mea nu a existat niciodată varianta Cristi va muri“, îşi aminteşte Adelina Toncean.

O premoniţie

Din pricina bolii, organismul lui Cristi se oxigena prost, motiv pentru care copilul avea mai mereu buzele şi degetele albastre. Copilul ştia că are o problemă de sănătate, deşi nu prea vorbea despre asta. „În primul rând, a ştiut-o pentru că i se atrăgea atenţia continuu. Toţi copiii cardiaci sunt închişi la culoare la buze şi la degete. Nu cred că mi s-a întâmplat, în 11 ani, cât a trăit alături de mine, să nu fie măcar o zi în care să nu fie oprit pe stradă să mă întrebe cineva: «Ce are la buze?». Erau momente în care reacţionam extrem de urât, pentru că efectiv nu mai suportam să aud continuu asta de la oameni străini.“

Cristi creştea, intrase în adolescenţă. „La şcoală, copiii îi spuneau: «Tu eşti vampir, eşti aşa...». Era mai mic decât alţi copii de vârsta lui, era mai slăbuţ. El înţelegea că este diferit pentru că este atât de bolnav. Odată, i-a spus fratelui meu, când trecea pe lângă Colegiul Naţional «Mircea cel Bătrân» din Constanţa şi erau copii care aşteptau să intre la examen: «Eu ştiu că n-o să ajung niciodată aici. Că nu voi ajunge niciodată la vârsta la care să dau examen»“, povesteşte mama lui Cristi, cu emoţie.

13 ani, 7 luni şi 11 zile

De câteva ori, Cristi şi-a întâlnit şi mama naturală, precum şi sora aflată într-un centru de plasament. Pe soră a acceptat-o ca atare, dar pe mamă, nu. Mama naturală a lui Cristi avea ea însăşi nu doar o situaţie financiară dificilă, ci şi un handicap: un picior mai scurt decât celălalt – urmarea unei poliomielite din copilărie – şi nu putea merge decât în cârje.

Dincolo de acest caz particular, spune Adelina Toncean, femeile simple care nasc copii bolnavi au o înţelegere diferită a situaţiei: „Ele cred că este normal să-l lase la spital. «Acolo se face bine, eu ce să fac? Eu ştiu să cresc copii sănătoşi, dar nu ştiu să cresc copii bolnavi.» Foarte des am întâlnit, mai târziu, femei care cresc şapte, zece copii şi părăsesc doar copilul bolnav. Într-o înţelegere absolut nepărtinitoare, fără nicio urmă de răutate, fără nicio urmă de lipsă de ataşament. Dacă i se cere să-l ia acasă în momentul în care se presupune că s-a făcut bine, îl ia. Ele nu consideră că au abandonat copilul.“

„Cristi a fost fascinant“

Cristi a fost întotdeuna fascinant, rememorează Adelina. „Nu a fost, cred, niciodată copil mic. Cristi a fost numai prieten mic, prieten un pic mai mare şi apoi prieten şi atât. Cristi nu a trăit ca un copil bolnav. O singură dată a avut o perioadă de două săptămâni, la 9 ani, când am fost extrem de speriată că o să-l pierd. Nu a mai eliminat apa din corp şi a acumulat şase litri de lichid. Atunci a fost internat două săptămâni în spital. Şi-mi amintesc că, cu o noapte înainte de ziua lui, îmi era atât de frică să-nchid ochii, să-mi permit să dorm, să nu cumva să mă trezesc şi să nu mai fie. A doua zi a fost ziua lui şi chiar dacă spre seară nu i-a fost bine mi-a zis: «Superzi, Ade!». Împlinea 9 ani.“

În ultima parte a vieţii, Cristi obosea mai mult decât de obicei. „Obosea dacă traversam strada. Poate pentru că mă obişnuisem atât de mult cu stările lui, am vrut să cred că este pentru că e toamnă, pentru că a început şcoala din nou. Şi poate pentru că trebuie să i se schimbe dozele de medicamente.“ Mama era obişnuită cu starea fragilă a băiatului. Toată viaţa l-a purtat în braţe pe scări, pentru că el nu putea urca. Când se mărise, şi era purtat în spate, se ruşina şi trebuiau să aştepte, să treacă toată lumea. Nu voia să-l vadă nimeni, însă pe toată durata mersului pe scări, o pupa pe cap şi pe gât, cu dragoste.

13 ani, 7 luni şi 11 zile a avut Cristi când a murit. „Pe 17 octombrie, am ajuns la un control tocmai ca să văd ce e de făcut cu oboseala. Doctorul mi-a spus: «E sfârşitul! De acum vor urma infarcturi, accidente cerebrale». Cristi nu era de faţă şi mă gândeam cum o să ies şi o să-i spun. I-am spus că gata, mergem la transplant. Dar sunt sigură că a înţeles. Am jurnalul lui: vorbeşte peste tot despre faptul că se termină vara. Jurnalul se încheie cu «30 de secunde până în Rai şi lumea te roagă să mai stai».“

Ultimul drum pe care l-a făcut împreună cu Adelina a fost cu Ambulanţa, în 2014. Timp de o oră, Cristi a fost resuscitat, dar nu şi-a mai revenit. „Mie mi-a fost foarte clar: Cristi nu a murit de transpoziţie de vase mari. Cristi a murit de copil abandonat.“

adelina şi andrei

Andrei, tot cu malformaţie la inimă

La două luni de moartea lui Cristi, Adelina l-a luat în plasament pe Andrei. Andrei avea un an şi se născuse tot cu o malformaţie la inimă. A fost operat în Italia (foto sus). „Toată perioada în care i-au făcut testele eram împăcată. Dacă la Cristi nu credeam că va muri, la Andrei am fost sigură că nu se poate face nimic. Ştiam deja ce înseamnă transpoziţia de vase mari. Tot personalul de acolo ne plângea de milă: «Ce păcat că n-aţi ajuns mai devreme». L-au operat şi era roz. Avea saturaţie de oxigen de 100%, eu mai mult de 70% nu văzusem. Ne-am întors pe 31 ianuarie 2015 acasă, ca doi turişti. Acum, pe 15, împlineşte 6 ani. La noi, mulţi ani înainte e cea mai frumoasă urare. Chiar are sens mulţi ani trăiască.“

Sănătate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite