Cum poţi abuza de Facebook

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mi-am creat contul de Facebook la insistenţele copilului meu, acum patru ani. Juca „Frontier Ville“ şi avea nevoie de „vecini” ca să depăşească un anumit nivel. Un timp, m-am jucat şi eu, până mi-am dat seama că tocmai mă virusasem.

Mă grăbeam spre casă, într-un mod nevrotic. Activitatea mea ludică devenise de-a dreptul debilitantă. În jocul respectiv, se presupunea că devii proprietar de fermă – creşteai animale, cultivai tot felul de plante, ca la o adevărată fermă, ce mai. Doar că aveai câteva ore la dispoziţie ca să culegi, de exemplu, recolta de porumb. Nu o făceai la vreme, cultura se usca şi tu pierdeai timp preţios ca să recuperezi plantele şi altfel să înaintezi în joc. Iar eu mă trezisem într-o bună zi că alergam spre casă, ca să strâng cultura de bumbac, cea mai costisitoare, de altfel. M-am oprit la poartă şi, când am realizat de ce mă grăbisem, am închis jocul definitiv şi am refuzat să mă mai angrenez în asemenea combinaţii ludice.

Am rămas însă cu contul de facebook. Şi am început să îl urmăresc ca pe o distracţie. Nu prea înţelegeam cine sunt cei care postau tot felul de animăluţe, gânduri, stări exprimate laconic, dar părea un experiment voyeuristic. Participam involuntar la întâmplări care nu mă priveau, dar care mă surprindeau prin uşurinţa cu care erau destăinuite „prietenilor” virtuali. La un moment dat, fiul meu a dispărut de pe lista cu „prieteni”. Aoleu, mi-am spus. Dacă m-a blocat, ca să nu îi mai văd postările? Pentru un părinte e şi asta o formă de verificare a comportamentului social al copilului. Mi-a spus plictisit: l-am închis. De ce? Pentru că generaţia ta a stricat sensul acestui site. Adică? am întrebat, fără nici un sentiment de remuşcare. Siteul s-a umplut de lamentări în texte lungi. E mai degrabă un site pentru adulţi, chiar dacă el a fost creat pentru tineri. Bine, mi-am zis, s-ar putea să aibă dreptate. S-ar putea ca generaţia mea să îl populeze inflaţionar.

Am uneori sentimentul că această comunicare a cam distrus limita dintre public şi privat. E o expunere uneori indecentă a stărilor lăsate la voia întâmplării să circule printr-un spaţiu nerestricţionat. Uneori, năvălesc peste tine persoane care îţi fac mărturisiri inavuabile. Marea problemă a societăţii în care ne ducem traiul facebookist e chiar comunicarea. Iar acest „cum” apropie sau îndepărtează om de om.

Nu mă declar fan al reţelelor sociale, dar nici un opozant. Nu cred că e o comunicare reală. Rămâne virtuală şi nu va înlocui niciodată farmecul si realul discuţiei faţă în faţă între doi sau mai mulţi oameni. Dar, deşi mi-am dezactivat de vreo câteva ori contul - mai degrabă din cauza vulgarităţii unora sau  altora -  am acceptat că, într-o lume cu un temperament din ce în ce mai foliculinic, „comunicarea” prin aceste instrumente are un sens.

Însă folosirea acestui instrument de către persoanele care ocupă funcţii publice a devenit abuzivă şi cu riscuri mari de a trata cu aroganţă comunicarea instituţională.  

Drept argument, nu voi invoca numărul mic al utilizatorilor de Facebook în raport cu totalul populaţiei. Nu voi spune nici că în mediul rural, mai ales, oamenii nu îşi iau informatia de pe Facebook. Nici nu voi spune că ştiu foarte multe persoane cu studii medii şi superioare, utilizatori de net care nu au şi nici nu îşi doresc cont de Facebook sau de alte reţele sociale. Şi nu pot fi consideraţi decrepiţi sau desueţi doar pentru că asta e opţiunea lor. Şi nici cei care optează pentru reţele sociale nu trebuie priviţi ca nişte personaje excedate de o locvacitate simptomatică.

În schimb consider infantil, trivial, de o lamentabilă indigenţă profesională metoda aleasă de a comunica astfel informaţii oficiale care privesc toată societatea în ansamblul ei. Facebookul e o zonă a ornamentelor secundare. Nu se exclude, dar nu poate fi principalul şi, culmea, mai nou şi singurul instrument folosit de instituţiile statului. De exemplu, comunicarea celor două Palate – Victoria si Cotroceni- către public, după dialogul instituţional al celor doi demnitari, s-a făcut exclusiv facebookist.

Despre vacanţe sau pasiuni, Facebook-ul e mediul de comunicare perfect: o tabolidizare decentă. Nu e însă cazul ca politicianul să susţină aici conferinţe de presă. E cazul, totuşi, să ne întoarcem la câteva instrumente clasice când vine vorba de comunicarea instituţională, pe care chiar şi Marele Licurici nu se sfieşte să le folosească. Nu ştiu ca până acum Casa Albă să fi anunţat decizii politice sau rezultatele întâlnirilor politice, de interes public, pe Facebook. Mă întreb cât de măguliţi am fi dacă o întâlnire a unui demnitar român cu un omolog american ar fi tratată pe Facebook şi în nici un fel pe siteul oficial al acelei instituţii. Ori poate întâlnirea respectivă contează doar cât de-o postare pe Facebook…

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite