INFOGRAFIE Unde poate să se prăbuşească staţia spaţială chinezească. Cât riscăm să ne lovească?

Staţia spaţială chinezească Tiangong-1 e de mărimea unui autobuz

Laboratorul spaţial chinezesc Tiangong-1, scăpat de sub control de doi ani, se va prăbuşi pe Pământ într-una din următoarele zile, potrivit estimărilor Agenţiei Spaţiale Europene (ESA), care monitorizează coborârea modulului orbital.

Biroul pentru Resturi Spaţiale al ESA, citat de CNN, spune că intervalul cel mai probabil în care se va produce reintrarea staţiei spaţiale şi prăbuşirea ei pe Pământ este între 30 martie şi 2 aprilie, subliniind însă că estimarea este „foarte variabilă“. Oficiul de Inginerie Spaţială pentru Zboruri cu Echipaj din China afirmă însă că prăbuşirea se va produce între 31 martie şi 4 aprilie şi că laboratorul orbital va arde la reintrarea în atmosferă.

Experţii în inginerie spaţială insistă că riscul pentru populaţie este minim: şansele ca resturi ale staţiei spaţiale să lovească un om sunt de ordinul 1 la 1.000 de miliarde. Pentru comparaţie, spun experţii, şansa ca un om să fie lovit de fulger pe teritoriul Statelor Unite este de 1 la 1,4 milioane.

Secretomanie chinezească

Laboratorul spaţial Tiangong-1, în traducere „Palatul ceresc“, mare cât un autobuz - lung de 12 metri şi cântărind 8,5 tone -, a fost lansat în septembrie 2011. Înpreună cu succesorul său, Tiangong 2, lansat în 2016, reprezintă testele în fază de prototip pentru obiectivul final al Chinei: o staţie spaţială permanentă, de 20 de tone, a cărei plasare pe orbită e preconizată în 2022. 

Deşi prăbuşirea staţiei prezintă un risc minim pentru locuitorii planetei, revenirea sa necontrolată pe Pământ reprezintă o lovitură serioasă pentru programul spaţial chinezesc. Modulul „a încetat să funcţioneze“ pe 16 martie 2016, după cum au notificat chinezii către ONU abia în mai 2017, fără a preciza natura şi cauzele defecţiunii. În notificare, autorităţile chineze dau asigurări că „probabilitatea de periclitare a actfităţilor aeriene şi de la sol este foarte scăzută“.

Însă Alan Duffy, cercetător la Centrul pentru Astrofizică şi Supercomputere de la Universitatea Tehnică din Swinburne, e de părere că secretomania de care chinezii au dat dovadă în legătură cu această misiune spaţială face ca riscurile să fie dicil de estimat. „Comunitatea internaţională nu ştie nici măcar din ce materiale e construită staţia spaţială. Aceasta face extrem de dificile operaţiunile de estimare a riscurilor“, spune Duffy, dând ca exemplu faptul că „rezervoarele ranforsate de carburant ar putea ajunge pe Pământ, în timp ce panourile uşoare - nu“.

În ianuarie, proiectantul-şef al laboratorului spaţial, Zhu Zongpeng, a prezis că staţia va arde, în cea mai mare parte, la reintrarea în atmosferă, iar resturile vor cădea în ocean, precizând că experţii chinezi monitorizează permanent traiectoria modulului Tiangong-1. De altfel, din 14 martie, China a furnizat zilnic detalii privind altitudinea staţiei spaţiale: duminică, aceasta se afla la 216,2 kilometri deasupra Terrei, mult mai jos decât în 24 decenbrie, când era la 286,5 kilometri.

Spectacol ceresc

Markus Dolensky, director tehnic la Centrul Internaţional de Cercetări în Radioastronomie din Australia, spune că, dacă va fi senin, prăbuşirea laboratorului ar putea fi văzută ca „o serie de bulgări de foc care brăzdează cerul“, pentru că „staţia va avea un sfârşit spectaculos, începând din momentul în care va începe coborârea prin straturile superioare ale atmosferei“. 

Un asemenea spectacol generat de resturi spaţiale nu mai este demult ceva neobişnuit, cu toate că el este, de obicei, provocat de treptele desprinse ale rachetelor care sunt lansate cu o frecvenţă tot mai mare sau de sateliţii uzaţi care se prăbuşesc de pe orbită. Mai rar se întâmplă ca un astfel de spectacol să fie cauzat de module capabile să poarte echipaj uman. 

Ultimul obiect spaţial proiectat pentru echipaj uman care a căzut pe Pământ este staţia spaţială rusească Mir, de 135 de tone, care s-a prăbuşit în 2001. A  fost însă o prăbuşire controlată, în cursul căreia cea mai mare parte a staţiei a ars la reintrarea în atmosferă, iar resturile s-au prăbuşit în ocean.

Şi prima staţie spaţială americană, Skylab, de 74 de tone, s-a prăbuşit pe Terra, în 1979. A fost însă o reintrare în atmosferă necontrolată, iar unele resturi au căzut în zone aproape nepopulate din Australia, fără a provoca vreo pagubă, cu excepţia unei amenzi de 400 de dolari pentru aruncarea gunoiului.

Românii, la adăpost

Experţii spun că e greu de prezis exact locul în care se va prăbuşi laboratorul spaţial chinezesc, dar pornind de la particularităţile orbitei sale, se aşteaptă ca punctul de impact să fie undeva între 43° latitudine nordică şi 43° latitudine sudică. 

„Unele straturi superioare ale atmosferei sunt mai groase decât altele, de aceea frânarea staţiei spaţiale este impredictibilă. Iar faptul că staţia are o viteză mare, ocolind Pământul în doar 90 de minute, face ca o diferenţă de numai 2 minute să ducă la o diferenţă de estimare a locului prăbuşirii de 1.000 de kilometri“, spune Alan Duffy.

Tot particularităţile orbitei pe care o are staţia spaţială chinezească sunt răspunzătoare şi pentru faptul că, în traiectoria sa, modulul petrece mai mult timp în apropiere de capetele benzii pe care o survolează, adică petrece mai puţină vreme traversând dintr-o emisferă în alta şi stă mai multă timp fie aproape de paralela 43° latitudine sudică, fie de paralela 43° latitudine nordică, aproape de zona României. În cazul în care calculele experţilor sunt corecte, românii au scăpat „la mustaţă“ de orice risc ridicat de prăbuşirea staţiei, deoarece cel mai sudic punct al României este la 43° 37' 7'',  în dreptul localităţii Zimnicea, cu aproximativ 68 de kilometri în afara zonei de risc.