INTERVIU Cristian Lascu, speologul care a descoperit Peştera Movile, unică în lume: „În anii ’80, am trăit adevărata «Epocă de Aur» sub pământ“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pasiunea pentru speologie l-a făcut pe Cristian Lascu să se simtă toată viaţa într-o vacanţă continuă, trăind revelaţia unor locuri unde n-a mai călcat nimeni niciodată. Cele mai mari satisfacţii de cercetător le-a avut în anii cumpliţi ai regimului ceauşist, când s-a petrecut fenomenul „emigrării sub pământ în masă“ a tinerilor pasionaţi şi curioşi de speologie, care au descoperit, în adâncuri, adevărate bogăţii: peste 10.000 de noi peşteri.

„Emigrarea sub pământ“ a fost refugiul ideal pentru Cristian Lascu. Între anii ’81-’90, a explorat mai mult de 35 de kilometri de peşteri din adâncurile României. În copilărie, l-a provocat un călugăr bătrân, care îi spusese că Dumnezeu a creat peşterile şi, de atunci, a vrut să înţeleagă cum. A fost tot mai atras de aventura expediţiilor şi a continuat să coboare pentru satisfacţia aceea când păşea într-un loc unde n-a mai călcat nimeni de mii de ani. Sau niciodată. În 1986, a descoperit peştera Movile, din Dobrogea, unică în lume prin ecosistemul ei, în care există viaţă fără lumina Soarelui. Cristian Lascu a scris despre peşteri, le-a fotografiat şi le-a filmat. Pentru cartea sa „Peşteri scufundate“ a primit premiul Academiei Română în 1990. A condus peste un deceniu ediţia romanească a revistei „National Geographic“, s-a luptat ca Parcul Văcăreşti să devină arie protejată şi a reuşit. Lista aceasta de reuşite profesionale e însă cireaşa de pe tort a unor ani de agonie, trudă, de clipe în care viaţa sa a atârnat de un fir de aţă. Nu e nicio surpriză care-i reţeta acestor reuşite, e mai degrabă un reminder - contează, în orice faci, să fii pasionat. Aşa mult i-a plăcut mult să exploreze peşterile, încât Cristian Lascu crede că, de fapt, n-a muncit niciodată. A fost mai degrabă un explorator în vacanţă. Şi a avut norocul să-şi aleagă o meserie pe care şi dacă n-ar fi fost plătit să o facă tot ar fi făcut-o.

„Weekend Adevărul“: Domnule Lascu, dintre toate meseriile, v-a pasionat speologia. Ce v-a atras în mod special la peşteri?

Cristian Lascu: În perioada liceului, făceam expediţii lungi prin munţi cu prietenul şi colegul meu Cornel. Într-o vară, când am traversat împreună Munţii Apuseni, am ajuns într-un loc care se numeşte „Lumea Pierdută“. E o zonă foarte sălbatică, cu un relief derutant, carstic, cu multă stâncărie şi pădure. Acolo există două avene mari (n.r. – peşteră pe verticală, ca un puţ): Avenul Negru şi Avenul Gemănata. La Gemănata, intrarea e despicată şi se intră printr-o arcadă mare. Am privit fascinat în adâncimea ei, unde vedeam copaci putrezi cu gheaţă, din care ieşea aburi. Nu ştiu ce a fost, poate ceaţa aia misterioasă, cert e că senzaţia aceea a fost extraordinar de puternică pentru mine. Mă gândeam că oamenii care explorează astfel de locuri trebuie să fie „cineva“. Atunci mi-a încolţit ideea să mă fac speolog. Am găsit apoi, la biblioteca şcolii, o carte cu fotografii alb-negru, „Peşteri din România“, a unor speologi din Cluj-Napoca. Două luni am dormit cu ea sub pernă. O ştiam pe dinafară. Însă, dacă ar fi să mă întorc mai mult în copilărie, aş putea spune că de mic aveam un interes special pentru speologie, de când am vizitat primele peşteri.

Cercetare la 7 ani: cum a creat Dumnezeu peşterile

Vă mai amintiţi cum a fost prima oară într-o peşteră?
Prima vizită a fost când aveam 7 ani, în Peştera Ialomiţa din Bucegi. Eram împreună cu părinţii mei, care erau mari iubitori de natură. Într-o excursie de şapte zile, cu rucsacurile în spate, ne-am oprit şi la peşteră. Vizita mi-a lăsat amintiri foarte puternice, mai ales vizuale. Ghidul nostru era un călugăr bătrân, care lumina calea cu o torţă. Mi-au rămas în memorie umbrele noastre proiectate pe pereţii peşterii de la făclia care juca tot timpul. Mai târziu, mama mi-a reamintit că, atunci când am ieşit din peşteră, i-am spus călugărului că nu mi-a fost frică şi l-am întrebat dacă el o construise. „Peştera a făcut-o Dumnezeu“, mi-a zis. Eu, copil precoce, am fost şi mai curios: „Şi cum a făcut-o?“. Dar la întrebarea asta nu mi-a mai răspuns – se pare că nu stăpânea fenomenul carstic prea bine călugărul. Aş fi spus atunci: „Când o să fiu mare, o să cercetez cum a creat Dumnezeu peşterile!“.

Gustul pentru expediţii l-aţi moştenit de la părinţi. Dar nu vă temeaţi atunci de necunoscut, de urşi poate?
A contat foarte mult că, în copilărie, toate vacanţele mi le petreceam la bunica, care avea o casă la Predeal. Jumătate din curtea ei era plină cu copaci şi, dincolo de ei, începea pădurea. Deja de pe la 12 ani mergeam singur prin pădure, să caut zmeură, şi de multe ori mă întorceam târziu, după lăsatul serii. Am simţit că peregrinările de atunci m-au ajutat foarte mult, pentru că am căpătat încredere în mine şi în natură, încât să nu mă sperii de fiecare creangă care se mişcă.

Blugi versus o barcă pneumatică

Vă stârnea şi aventura?
Îmi plăcea, citeam cărţi de aventură, ştiam câte ceva despre Emil Racoviţă, dar, sincer, cred că atunci simţeam nevoia de a fi cineva special. Pasiunea asta a pornit dintr-un teribilism de adolescent. Aveam 15 ani şi credeam că, prin expediţiile mele, sunt nemaipomenit. Culmea, fetele nu prea erau impresionate. Ţin minte că eram îndrăgostit de o fată, care m-a părăsit pentru că, în loc să-mi cumpăr blugi, să fiu cool atunci când mergem la ceaiuri, am preferat să-mi iau o barcă pneumatică. (râde) Orişicât, împreună cu colegul meu de clasă, Cornel, eram foarte ambiţioşi. Printr-a IX-a, am început să mergem prin Piatra Craiului, prin Făgăraş, în Bucegi, astfel că, la sfârşitul vacanţei de vară, am străbătut toată creasta Carpaţilor Meridionali. Pentru vacanţa de vară din anul următor am avut un plan şi mai măreţ: să facem tot circuitul Carpaţilor.

Doar voi doi, la 15 ani, pe tot arcul carpatic?! Şi părinţii aveau încredere să vă lase singuri?
Adevărul e că am făcut şi câteva excursii incredibil de inconştiente. Iarna, pe creasta Făgăraşului, într-un echipament de doi bani, fără coardă! Mi-am zis că există un Dumnezeu al tâmpiţilor. Părinţii ne cam lăsau de capul nostru. Înţelegerea era să-i sunăm din când în când ca să-i asigurăm că suntem bine în aventura noastră. Aveam totuşi un cort, dar dormeam pe unde apucam. Am fost foarte înduioşat când am găsit, mai târziu, carneţelul din această călătorie, unde notasem bugetul excursiei, care a durat o lună: 360 de lei! Noi mai şparleam ouă din gospodării, ne mai opream pe la ciobani pentru o bucată de brânză oferită pe degeaba, dar am făcut şi foamea. Când am ajuns pe la poalele Munţilor Rodnei, ne mai rămăsese doar mălai. Ca să nu fie o mămăligă chioară, pentru gust, am pus nişte răşină de brad în ea. Crede-mă, nu e o idee bună!

„Născut într-o zodie bună“

Dar marea expediţie pe tot circuitul Carpaţilor s-a înfăptuit?
N-am reuşit să o încheiem până la capăt. Am pornit pe traseul care ne era deja familiar, prin Carpaţii Meridionali, am trecut de Apuseni, apoi am ajus în Munţii Rodnei şi am început să coborâm în sud, spre Carpaţii Orientali, dar am abandonat după ce ni s-au terminat şi banii, şi entuziasmul. Pe deasupra, vremea începuse să se strice. Voiam să ajungem în Predeal, să completăm cercul. Pentru mine, a fost decisiv să mă întorc şi pentru că, într-unul dintre popasuri, când am sunat acasă, mama mi-a spus că urma să fie redifuzată o piesă de televiziune, în care eu jucasem rolul unui adolescent. Şi eram tare bucuros!

Cum s-a întâmplat să jucaţi într-o piesă de teatru?
Eu am moştenit oareşce talent literar de la mama, astfel că, în liceu, am ocupat locul trei la Olimpiada Naţională de Literatură. Cu ocazia asta, câţiva premianţi am fost invitaţi la televiziune să spunem o poezie. Am recitat „Biografie“, de Nicolae Labiş. „Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună...“, aşa începea. Foarte frumoasă poezie. După această ispravă, un regizor care m-a văzut la televizor a venit la mine la şcoală şi mi-a spus că i-a plăcut de mine şi că m-aş potrivi într-un rol pentru piesa lui de teatru.

A fost campion naţional la judo

Aceasta a fost singura experienţă de actor amator?
Mai jucam prin piese şcolare, iar unii dintre colegii mei credeau că o să dau la Actorie. Prin clasa a II-a am mers la Palatul Pionierilor, care atunci era la Cotroceni, la cursuri de teatru. Am o amintire durabilă de acolo. Sunt aproape sigur că, printre colegii de-atunci, era şi Andrei Pleşu. L-am remarcat ca fiind un copil contemplativ, cu aceleaşi sprâncene stufoase inconfundabile. Aş fi vrut să-l abordez recent, dar nu era deloc momentul, la funeraliile lui Neagu Djuvara. Dacă ar fi în alt context, probabil aş îndrăzni să-l întreb dacă, atunci când a ajuns mai târziu la Cotroceni, a simţit nevoia să se dea pe balustrada de marmură, cum făceam când eram mici! Eu am fost de câteva ori invitat la Palatul Cotroceni şi de fiecare dată m-am gândit cum ar fi să mă dau pe balustrada aia, aşa, în costum negru şi cu cravată. (râde)

Constat că v-aţi ocupat timpul cu multe activităţi în adolescenţă. Mai aveaţi şi alte pasiuni sau preocupări în afară de explorări, teatru, literatură?

Judo. Tata m-a îndemnat să fac judo, pe la 14 ani, fără să am habar ce fel de sport e. Suna frumos: ju-do. Am crezut că e un sport de minge. Planul era să-l practic câţiva ani. După un timp, am avut surpriza să văd că antrenorul mă înscria în competiţii, iar pe unele le câştigam. Momentul de glorie a fost când am ajuns campion naţional. N-a durat mult perioada asta, pentru că am fost nevoit să renunţ. Eram deja student la Facultatea de Geologie, iar unul dintre profesori mi-a spus: „Cristi, nu e loc pentru două mari pasiuni deodată“. Nu era dificil să ştiu la care dintre ele o să renunţ.

„Am trecut prin adevărate spaime până când am depăşit examenul la matematică“

Cum li se părea părinţilor ideea ca fiul lor să se facă cercetător de peşteri?
De fapt, tata, în mod deosebit, şi-a dorit să devin medic, dar, până la urmă, s-a conformat cu visul meu. El era un foarte bun inginer, specializat în industria mecanică fină şi optică. Era unul dintre oamenii de bază de la Întreprinderea Optică Română (IOR). Nu putea fi omul de căpătâi, pentru că nu avea carnet de partid şi nici un dosar foarte bun.

Din ce cauză avea dosar prost?
El avea origini germane, iar după război a fost acuzat că ar fi făcut armament pentru duşmani. În realitate, tata a studiat în Germania şi, pentru că lucra într-un mediu important pentru industria militară, n-a fost trimis pe front. Aveau nevoie de oameni ca el să se ocupe de sistemele de ochire pentru arme, avioane etc. După denunţ, a fost chemat la cadre cu diploma de inginer. Noroc cu un coleg de-al lui, bun prieten, tovarăşul Niculescu, care i-a cerut diploma înainte să se uite peste ea şi a văzut un vultur care ţinea în gheare o zvastică. „Fugi de aici cu diploma asta dacă nu vrei s-a ajungi inginer la Canal!“, i-a zis. Tata le-a zis anchetatorilor că nu mai găseşte diploma. După o vreme, l-au retrogradat şi l-au făcut muncitor. Dar, de muncitor ce era, tata s-a apucat de alte invenţii.

Cristian Lascu la 20 de ani

image

Efectul a prea multor iubiri deodată

Ce fel de invenţii a făcut tatăl dumneavoastră?
Una dintre directivele partidului comunist a fost „culturalizarea satelor“, care însemna, printre altele, ca în fiecare sat să existe câte un cinematograf. De obicei, erau la Casa de Cultură. Toate aceste cinematografe erau echipate cu aparate de proiecţie sovietice, care erau extrem de proaste. Şi tata a avut ideea de a crea un aparat de proiecţie de film made in Romania, la IOR, care să fie mai bun decât ciurucurile trimise de sovietici. Se pare că succesul lui a fost total, drept urmare s-a scris şi în ziar despre creativitatea muncitorească a românului Lascu...

Spuneaţi că, în ciuda presiunilor tatălui, v-aţi urmat visul. Au urmat anii de studenţie la Facultatea de Geologie. Cum i-aţi descrie?

În studenţie, mi s-au suprapus mai multe iubiri. Ca să pot deveni speolog, am fost sfătuit să aleg Geologia sau Biologia pentru studii. Cum îmi plăceau muntele, pietrele, am ales să o urmez pe prima. Doar că mi-am dat seama că la Facultatea de Geologie nu prea se ocupa nimeni de speologie. Aşa că am fondat un cerc de speologie numit „Focul viu“. Prin anii ’70, de altfel, au început să apară ca ciupercile cluburile de speologi amatori. De pasiunea asta, am lipit un alt hobby, şi anume fotografia de peşteri, unde am devenit foarte performant. Şi, ceea ce lipsea din acest melanj, m-am şi îndrăgostit foarte tare de frumoasa Ioana. Prea multe lucruri deodată, astfel că, în anul III de facultate, nu prea m-am ţinut de carte şi am rămas repetent. Am tot refuzat să mă duc la examenul de Stratigrafie şi m-am trezit în coşmarul meu cel mai mare: eram nevoit, dintr-odată, să dau anumite diferenţe, printre care la matematica, de care eu am fugit toată viaţa! Am trăit adevărate spaime până am depăşit hopul acestui examen.

„Emigrare  sub pământ în masă“

Cum explicaţi boom-ul grupurilor de speologi amatori din anii ’70?
A avut loc, cum îmi place mie să spun, a unor tineri pasionaţi şi curajoşi. Atunci a fost ce se cheamă mişcarea speosport. Până la un moment dat, nu se ştia „ai cui“ sunt speologii. S-a decis ca speologia să fie lipită de sport, sub umbrela Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport. S-au înfiinţat multe cluburi în toată ţara, în total erau aproximativ 40. Clubul primea un punctaj în funcţie de numărul de peşteri descoperite, de dificultăţile galeriilor ei, de modul în care erau realizate hărţile peşterilor etc. Asta a creat competiţie. Foarte important e că, datorită acestor tineri exploratori de peşteri, patrimoniul speologic naţional a crescut, în zece ani, de la 2.000 de peşteri câte erau inventariate în 1976, la 12.000 în 1990! Am trăit, dacă vrei, adevărata „epocă de aur“, dar sub pământ, explorând peşteri în care nu mai fusese nimeni.

Era şi un refugiu? Oamenii, dezamăgiţi de societate, s-au îndreptat spre peşteri...
Categoric că şi situaţia politică a contat enorm. Din cauza restricţiilor de tot felul, oamenii preferau să evadeze într-o lume în care găseau lucruri pe care nu le aveau la suprafaţă – prietenie, căldură. Apropo de căldură, mi-amintesc un episod tragicomic cu fiul meu, Andrei, din perioada cumplită a anilor ’80. Locuiam într-o garsonieră la etajul 10. Era iarnă, foarte frig, n-aveam căldură. Andrei avea, sărmanul, două pulovere pe el. Ce m-am gândit? Pentru că eram fericitul posesor al unui cort iglu, pe care-l primisem de la nişte americani, l-am instalat în cameră. Aveam o sobiţă care mergea cu neofalină – numai bună să încălzească un spaţiu mic –, aveam şi acumulatori cu care mergeam în peşteră, care alimentau un bec, aşa că m-am mutat cu Andrei în cort. Stăteam amândoi în bluze cu mânecă scurtă şi citeam,
n-aveam treabă! ;

„Dacă aş merge pe Marte, nu mi-aş lăsa echipamentul speologic acasă“


Peşteră protejată din Podişul Mehedinţi FOTO Arhivă personală Cristian Lascu

image

După terminarea facultăţii, aţi lucrat ca geolog. N-aţi prins post de cercetător la Institutul de Speologie „Emil Racoviţă“?
Apăreau foarte greu posturi libere la institut. Nici n-am avut o medie mare la repartiţie, asta şi din cauza îndrumătorului meu de licenţă, care n-a mai vrut să-mi accepte teza, pe motiv că tema aleasă de mine despre carst nu era în subiectele sale. El avea, de fapt, un meci cu Marcian Bleahu, director pe atunci la „Emil Racoviţă“, cu care eu lucrasem pentru lucrare. M-a salvat atunci Emil Constantinescu, care, fiind absolvent şi de Drept, mi-a luat apărarea şi a spus că trebuie măcar nota minimă să primesc. Iniţial, am prins post la Sasca Montană (n.r. – judeţul Caraş Severin), în mină, dar n-am ajuns nici măcar o zi acolo. Am avut iar noroc.

„N-am muncit niciodată. Mi-am urmat pasiunea“

Tot Emil Constantinescu?
De data asta, nu datorită lui. Dictonul meu în viaţă e „Audaces fortuna iuvat“ – „Norocul îi ajută pe cei curajoşi“ – sau mai, trivial, proverbul „La barza chioară îi face Dumnezeu cuib“. Cam aşa am păţit la repartiţie, când a venit un domn impozant la mine şi mi-a propus să lucrez ca geolog prospector la Întreprinderea Geologică de Prospecţiuni din Bucureşti. Au urmat patru ani de haiducie. Am hălăduit prin zone grele, sălbatice, de relief prăspăstios, unde alţii nu voiau să se ducă. Mie tocmai asta îmi plăcea. Am învăţat mult în acea perioadă. La un moment dat, s-a ivit posibilitatea de a mă angaja la Institutul de Speologie „Emil Racoviţă“ şi am dat concurs. M-am angajat în anul cutremurului. Pe 4 martie 1977 mi-am întocmit dosarul de transfer.

Aţi trecut de la acel teribilism la cercetător profesionist de peşteri, cu acte. A fost o schimbare dificilă sau o trecere naturală?
În evoluţia mea de speolog au fost trei mari etape. Când eram puşti, peştera a însemnat, într-adevăr, atracţia pentru adrenalină. Treptat, am început să fiu fascinat de frumuseţea peşterilor. Mi-am dat seama că peşterea e deosebită nu doar prin stalactite şi stalagmite, cât prin arhitectura ei. Ani mai târziu – chestiune de maturitate, nu? –, am început să văd partea ştiinţifică, să devin curios şi, în consecinţă, să fac şi descoperiri. Cert e că toate aceste etape mi-au amplificat interesul pentru speologie. Am avut noroc să-mi aleg o meserie pe care aş
face-o şi dacă n-aş fi plătit s-o fac. Eu, de fapt, n-am muncit niciodată. Toată viaţa mi-am urmat pasiunea, aşa încât sunt de 40 de ani într-o continuă vacanţă.

Mergeaţi deja cu grupul de speologi în expediţii. Ce experienţă nouă şi cum v-aţi format profesional ca cercetător la institut?
Una dintre cele mai bune experienţe pe care le-am câştigat a fost întâlnirea cu Tom, un american venit din Insulele Bermude la noi, la institut, într-un schimb de experienţă. Venirea lui s-a întâmplat în-
tr-o perioadă când începusem să fiu tot mai pasionat de explorarea peşterilor subacvatice. Noi aveam vreo doi scafandri amatori de peşteră, care aveau echipamente extrem de rudimentare. Am aflat că Tom făcuse scufundări de peşteră şi s-a oferit să ne înveţe. Ne-a comandat echipamente prin Ambasada Americii. La început, făceam instructaj în bazinul de peste 5 metri de la fostul „23 August“, ca peste câteva luni, în 1981, să înfiinţez Grupul de Explorări Subacvatice şi Speologice (GESS).

„Senzaţia era că te duci în iad“

image

Lac sulfuros, Peştera Movile Foto Cristian Lascu

Ce-aţi simţit la primele scufundări într-o peşteră subacvatică?
Tom ne-a pregătit foarte bine. E important psihologic să intri în adâncuri treptat, ca să nu capeţi o spaimă. Altfel, s-ar putea să te lecuieşti pe viaţă. Am simţit asta când, în Peştera Izverna, am intrat într-un puţ sub apă de 42 de metri adâncime. Coborârea a fost oblică, cu stânci pe podea. În momentul în care depăşeşti planul de deasupra stâncilor şi am văzut hăul ăla în jos, am înţeles de ce scafandri care încercaseră să coboare înaintea mea s-au întors imediat. Senzaţia era că te duci în iad. Pe de altă parte, asta a fost pentru mine o provocare. Şi am continuat să cobor până când am atins fundul sifonului (n.r. – în speologie, un tronson în care galeria este formată din două ramuri, umplute cu apă pe principiul vaselor comunicante, cu profil în formă de „U“ sau „V“).

Despre asta e vorba? Despre acea provocarea de a merge mai departe şi a ajunge într-un loc nemaivăzut, cu totul aparte?
Senzaţia asta de explorare e atât de fantastică, încât momentul în care realizezi că eşti primul care a ajuns în-
tr-un loc, ei bine, clipa aia nu se plăteşte cu nimic. Uiţi de foame, de sete, de frig, de absolut orice. Atunci eşti într-o transă. În mormanul de clipe cenuşii care alcătuiesc existenţa mea, există nişte firişoare de aur, care sunt aceste clipe în care am fost explorator.

Aţi descoperit Peşterea Movile, care a adus o noutate absolută în lumea ştiinţifică mondială. A stârnit şi interesul NASA. Prin ce e unic ecosistemul ei?
La Movile s-a descoperit că există viaţă într-un ecosistem chemoautotrof unic, total izolat de atmosfera terestră şi perpetuat într-o lume subterană ostilă oamenilor sau animalelor de la suprafaţă. Acolo există viaţă independentă de energia solară.

Dar cum aţi ajuns la Movile?
Am descoperit-o în 1986. Nicolae Ceauşescu voia să facă o mare bază industrială în sudul litoralului. Voia să înceapă, gospodăreşte, cu baza energetică. Se dorea construcţia unei mari termocentrale pe lignit, la Movile, lângă Mangalia. Inginerii proiectanţi au venit înainte la Insitutul de Speologie, pentru că ştiau că acolo există carst şi voiau ca noi să inspectăm zona. Am intrat în câteva puţuri, dar nu prezentau probleme pentru viitoare construcţie. Într-unul dintre ele, mai adânc, am coborât şi am dat de o peşteră.

35 de specii noi pe glob, descoperite la Movile

Şi nu ştia nimeni de această peşteră?

Absolut nimeni, fiindcă peşterea nu avea intrare naturală. Au mai intrat poate animăluţe cu vreo 10-15.000 de ani în urmă. Eu eram primul om care intra acolo. Cercetările ştiinţifice, realizate împreună cu Ştefan Sârbu şi Radu Popa, au început după Revoluţie. S-au descoperit 35 de specii noi, pe glob, care trăiesc într-un mediu foarte bogat în hidrogen sulfurat, cu o atmosferă foarte săracă în oxigen, dar bogată în dioxid de carbon şi metan. Un climat asemănător oarecum cu fosele vulcanice de pe Planeta Marte, după cum au apreciat ulterior cei de la NASA, când venit să cerceteze peştera. Mi-amintesc că în susţinerea acestei ipoteze, am spus, într-un documentar pentru Discovery, că, dacă ar fi să merg vreodată pe Marte, cu siguranţă nu mi-aş lăsa echipamentul speologic acasă.  ;

„Am scăpat de moarte printr-o luciditate incredibilă“

image

Peştera Limanu, Dobrogea Foto: Cristian Lascu

Aţi trăit momente de panică sub apă?    
Au existat, dar pamica n-a apucat să escaladeze. Lecţiile lui Tom m-au ajutat. În momentul în care ţi se întâmplă ceva, te-ai înţepenit, ai auzit un zgomot, e bine să te opreşti. Sub apă, trebuie să fii peşte. Să faci lucrurile din reflex, să încerci să nu gândeşti şi să nu intri într-o stare emoţională puternică, pentru că asta consumă oxigen. Acel detentor pe care-l ai funcţionează foarte bine, dar el are o anumită cadenţă. Ai cam 12 respiraţii pe minut. Dacă ai tras o spaimă, rezultatul imediat e că se varsă adrenalina în sânge, ai nevoie de mai mult oxigen şi începi să gâfâi. Şi e foarte periculos. Mie mi s-a întâmplat să scap de la moarte dar printr-o luciditate incredibilă, într-o peşteră în Dobrogea.

Accident din propriile sale greşeli

Ce vi s-a întâmplat?
Trebuia să fac cercetări pentru un studiu într-o peşteră nu mare, dar spectaculoasă. Acolo erau stalagmite şi stalactite care, în mod ciudat, se rupseseră din anumite cauze. Am mers să iau una ca să pot face ulterior determinări de vârstă. E ca la trunchiul de copac, care are inele de creştere, doar că la stalagmite ele reprezintă sezoane de mii de ani. În cadrul studiului, am făcut două-trei intrări în peşteră. Am intrat de fiecare dată singur, dar mereu a fost cineva cu mine, măcar un coleg care mă ajuta cu bagajele. Atunci m-am aventurat singur. De menţionat că, în scufundarea de peşteră, toate sistemele vitale sunt dublate. Când am plecat din Bucureşti, am luat cele două butelii ale unui coleg care erau pline, însă nu aveau o chingă care le leagă de o centură. E importantă pentru că ea fixează pe spate buleiile şi n-au niciun grad d elibertate. Am zis că merge şi fără.

Aşadar, aţi intrat în apă conştient că sunteţi echipat necorespunzător.
Da, fără chingă şi lăsând unul dintre detentoare să fluture pe lângă mine. În peştera respectivă, am intrat într-un pasaj obişnuit, după care trebuia să plonjez vertical. Când am intrat în galeria verticală, buteliile nefixate au venit peste mine, în jos, şi mi-au dat peste casca cu lămpi. Casca m-a orbit, pentru că atunci am luat apă în ochi şi în nas. Am realizat ce s-a întâmplat şi-am încercat, cu calm, să golesc apă, ca să pot vedea din nou. Am tras aer din detentor mai cu sete, doar că am luat apă. Am mai tras o dată. Tot apă. Încă o dată –  la fel! Am căutat detentorul de schimb, dar nu mai era la locul lui. La un moment dat, disperat, am dat de un furtun. Nu reuşeam să văd nimic. Am tras de el,
l-am băgat în gură, nu era detentorul – era manometru. Am luat din nou prima butelie, tot nu mergea. În momentul ăla, am simţit că sunt la un pas de a muri, pentru că nu mai aveam aer.

Povestiţi succesiunea asta de evenimente ca şi cum ar fi trecut minute bune, dar cred că au fost secunde. Cum aţi reuşit să scăpaţi teafăr?
Norocul meu a fost că am rămas totuşi calm. Mi-am amintit, din explorările anterioare, că, dacă depăşesc pasajul, undeva, înspre dreapta, e un clopot mic de aer. Şi asta fost. Am reuşit să depăşesc blocul ăla îngust, să ies pe partea din dreapta şi am nimerit clopotul de aer. Dacă treceam de el, salut! Vai ce gâfâiala pe mine! Am realizat că se rupsese furtunul de la detentor şi, din cauza asta, n-avea cum să-mi dea aer. Dar am reuşit să-l găsesc pe-al doilea.

Şi aţi ieşit imediat de acolo, nu?

Nu.

„Matahala de stalagmită s-a ridicat ca un duh“

Nu?!
N-am ieşit imediat. Faptul că am rezolvat problema asta mi-a dat încredere, aşa că m-am dus la măreaţa stalagmită să o culeg de acolo. Pentru asta intrasem. Fiind foarte grea, îmi pregătisem o paraşută subacvatică cu care să o liftez. Era o bucată mare de pânză, cu cele patru colţuri făcute cu cordeline şi nişte brăţări de cauciuc, ca, în felul ăsta, să o ancorez. Aveam doar un singur detentor acum. Am început să purjez. Aerul s-a adunat acolo şi am văzut cum uşor se umflă paraşuta şi se ridică sub apă. Aşa o senzaţie extraordinară să vezi cum matahala aia de stalagmită a şovăit niţel, iar dup-aia s-a desprins de podea şi s-a ridicat ca un duh, iar eu am pornit spre ieşire împingând-o cu degetul.

Aproape incredibil.
Am scris într-o poveste despre stalagmita asta, care din locul ăla şi-a început o lungă călătorie până la Miami, în Florida, unde i s-a făcut analiza de vârstă izotopică. A ieşit foarte veche; era, la vremea aia, Matusalemul stalagmitelor din România.;

Răvaşul prins în aer la Revoluţie

image

În comunism, găştile erau atent urmărite de organele statului. Aţi avut vreodată probleme cu Securitatea? S-a întâmplat după ce doi unguri, care veniseră într-o explorare în România, cu care mai colaborasem, s-au înecat dintr-o banalitate sinistră într-una dintre scufundări. Atunci am fost chemat prima dată la Securitate. Am fost speriat, ca toţi oamenii care sufereau de „securită“ pe vremea aia. Toate întrebările lor s-au învârtit în jurul ungurilor, despre care lansau ipoteze că erau spioni: unde şi de ce am fost cu ungurii în expediţie, că hărţile peşterilor descoperite au importanţă strategică etc. Mi-am dat seama, în timp ce îmi citeau denunţurile, că în grupurile de speologi amatori erau şi informatori.

Ce voiau de fapt?
Să mă intimideze, aşa cum îmi spusese înainte o cunoştinţă care era procuror. Le-am spus că n-o să mai am nicio colaboarare cu străinii. Dar ei au insistat să păstrez legătura, să îmi fac în continaure expediţiile, numai să ştie şi ei când vin străini. Voiau să afle, de exemplu, dacă străinii propuneau alt itinerariu, dar nu-i interesa dacă se spuneau bancuri pe seama lui Ceauşescu.

V-aţi făcut vreodată procese de conştiinţă pentru aceste informaţii?
Nu mi-am reproşat nimic, pentru că, în micul nostru cerc, în GESS, aceste lucruri erau cunoscute. Eu nu mă ascundeam, că n-aveam de ce. Le făceam mărturisiri făţiş. În plus, frica pe care am simţit-o la început faţă de oamenii ăia, s-a transformat în haz. Mi-am dat seama că erau o armată de mici funcţionari, cu o gândire simplistă, pentru care peşterile însemnau o nebuloasă. După Revoluţie, m-am dus la gurul meu ideologic, Gabriel Andreescu, cu care am vorbit despre experienţa asta. Eram ca la spovedanie. M-a asigurat că „n-ai nicio treabă, n-ai fost informator“. Din punct de vedere profesional, am fost doar nevoit să am anumite contacte cu autorităţile statului.

La Revoluţie ce-aţi făcut?
Am trăit-o din plin. Eram la institut şi ascultam la radio discursul lui Ceauşescu. Când am auzit rumoarea aia, ţuşti!, am ieşit pe stradă. M-am întâlnit la Piaţa Romană cu o doamnă arheolog, foarte distinsă, care m-a tras spre ea să jucăm Hora Unirii. Eram în prima formaţie de protestatari. Am fugit la Universitate şi am stat acolo, până spre miezul nopţii, când începuse nebunia de la Baricade. Am plecat nu din laşitate, ci pentru că-l lăsasem pe fiul meu încuiat în casă. M-am întors dimineaţa, cu primul metrou. Ţin minte un moment foarte puternic din ziua asta.

Din 22 decembrie ’89? Povestiţi-ne.
Eram pe la Amzei şi am vrut să mă duc la institut, să văd ce se întâmplă acolo. Situaţia era foarte confuză. Când am ajuns la intersecţia dintre Calea Victoriei şi Bulevardul Dacia, am văzut o coloană de muncitori venind de pe Dacia. Dintr-o maşină deschisă am auzit anunţul instituirii stării de ncesitate în întreaga ţară, iar asta însemna că e permis să tragă în oameni. La fel se întâmplase şi la Timişoara. Am fost prins în faţa mulţimii, pe Calea Victoriei, cu care am pornit spre Comitetul Central. Atunci a fost momentul culminant al trăirii mele, pentru că s-au succedat câteva lucruri extraordinare într-un timp foarte scurt: anunţul stării de necesitate, un tab care se îndrepta către noi pe Calea Victoriei, în timp ce, de la ferestre, oamenii fluturau batiste şi steaguri în semn de libertate. Când am văzut tabul – repet, eram în prima linie –, m-am gândit cum o să se deschidă capacul ăla şi o să se tragă în noi. Mi-am ales o vitrină prin care eram pregătit să sar. Dar, în clipa aia, de pe turela tabului, a ieşit un ofiţer şi ne-a făcut cu mâna. Ne-am repezit şi ne-am suit pe tab. Mulţimile veneau din toate părţile în piaţa CC. Ţin minte că, înainte de fuga Ceuşeştilor, a mai fost zbor de elicopter, care a împrăştiat nişte manifeste. Am prins unul, îl am şi acum acasă.

Ce scria pe manifest?
Era un bileţel, scris de mână, caligrafic, xeroxat, pe care scria: „Români, peste trei zile va fi Crăciunul. Nu ar fi bine să-l aşteptăm în linişte acasă?“. Din păcate, liniştea ne-a costat. Dar, pe perete am putut agăţa, victorios, un portret rupt al tovarăşului.

Știință



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite