Microrevoluţiile suportului fizic în era streaming-ului

Apocalipsa download-ului digital în muzică se întâmplă sub ochii noştri. În 2015, cei mai mulţi bani veneau din streaming. În 2017, Apple făcea un anunţ sinonim cu depresia pentru o întreagă generaţie: iPod-ul îşi înceta apariţia. În 2020, download-ul digital va putea fi declarat mort. Complet mort.

Text de Paul Breazu

Când James Toth sărea, recent, în apărarea CD-ului ca mediu perfect de stocare şi redare a muzicii, într-un text pentru publicaţia online The Quietus, ştiai că parabola cu care îşi deschidea articolul avea o bătaie mai lungă. Statistica spune că streaming-ul îşi taie astăzi, în ceea ce priveşte muzica, partea leului, lucru cât se poate de firesc într-o economie care şi-a făcut din digitalizare şi distribuţie online a produselor mantră cotidiană. Dar în această lume există glitch-uri. Gary Cross crede că ele sunt provocate de comodificarea memoriei ca iluzie a variabilizării timpului şi vitezei în stadiul capitalismul acceleraţionist. Simon Reynolds ne vede trăind într-o lume „care se dă în vânt după retro şi este înnebunită după comemorări”, punând pe aria pop filtre care au legătură cu o tendinţă generalistă de cvasi-industrializare a memoriei, cu o oarecare „orbire” în faţa viitorului şi cu brusca excavare a trecutului de către mediul online. Elodie A. Roy pleacă de la suport fizic/obiect pentru a vorbi despre relaţia muzicii cu tehnologia şi memoria. Şi a statua faptul că materialitatea joacă un rol esenţial în construcţia şi înţelegerea sunetului înregistrat. De fapt, chiar aici am vrut să ajung.

Chiar dacă la sfârşitul lui 2017 vinilul reprezenta doar o infinitezimală parte dintr-o industrie cotată la circa 16 miliarde de dolari pe an, anul acela a fost, potrivit Nielsen, cel mai bun pentru acest tip de format fizic din 1991 încoace. Sigur, poţi mereu da vina pe apetitul hipsterilor pentru exotism şi trecut, dar nu mai e de mult vorba despre asta. Undeva, în nişe clarobscure, la intersecţia dintre artă, poezie, nebunie şi marketing, se poartă un război în care fetişul pentru formatul fizic, oricare ar fi acela, opune o rezistenţă curioasă şi curajoasă dominaţiei streaming-ului.

În 2017, muzicianul Jeremy Heiden îşi lansa albumul Blue Wicked pe aproape toate formatele unanim cunoscute în ultimii 50, de la casetă audio la vinil, CD, MiniDisc, Elcaset, DCC, flexi disc etc. Gestul acesta nu a fost radical în sine, dar a venit să adune în el tot interesul din ce în ce mai pronunţat pentru formatul fizic, pentru obiect, pentru piesa aceea care, adăugată altora asemănătoare, ar putea să construiască ceea ce numim o colecţie. Departe de psihopatologiile ataşate actului de a colecţiona de un Jean Baudrillard, de exemplu, obiectul pe care a fost pusă muzica a fascinat întotdeauna. Uneori chiar mai mult decât conţinutul. [...]

Întreg articolul pe Savantgarde.ro.