Minutele dintre viaţă şi moarte în spaţiu: povestea italianului care era să fie ucis de costumul său pe Staţia Spaţială

Luca Parmitano, În momentul când s-a reîntors pe SSI

Astronautul italian Luca Parmitano, care este momentan pe Staţia Spaţilă Internaţională, şi-a povestit experienţa terifiantă de acum câteva săptămâni pe blogul Agenţiei Spaţiale Europene. El a ieşit în misiune în afara SSI, iar casca sa a început să nu mai funcţioneze, apa curgând în interiorul ei. Practic, italianul a fost la un pas de a leşina sau de a muri în afara Staţiei, până când colegii l-au adus înăuntru.

Parmitano a scris despre această experienţă pe blog. „Sunt atent la fiecare mişcare pe care o fac, spre pachetul pe care l-am lăsat afară săptămâna trecută. NU vreau să fac greşeala de a mă simţi prea relaxat. Înăuntrul pachetului găsesc cablurile pe care trebuie să le conectez la Staţie, în timp ce voi folosi mici cabluri metalice. Ambele operaţiuni vor necesita folosirea degetelor, iar acest lucru este dificil în mănuşi presurizate”, scrie Parmitano.

„Brusc, simt că ceva nu este în regulă. Senzaţia de umezeală din spatele gâtului mă surprinde şi nu sunt în locul în care ar trebui să fiu surprins. Îmi mişc capul dintr-o parte în cealaltă, ca să confirm. Cu eforturi teribile informez Houston-ul de problemă. Chris se mişcă spre mine pentru a identifica sursa de apă”, povesteşte italianul.

„Suntem convinşi că e apă din rezervorul meu sau transpiraţie. Dar cred că lichidul este prea rece pentru a fi apă şi îl simt crescând. Îi informez pe Chris şi pe Shane şi primim ordinul să TERMINĂM misiunea. Altă posibilitate era ABORT, dar aceea e folosită pentru lucruri mai grave. Primesc instructaj să mă duc înapoi în cabina presurizată. Chris va continua munca. Ne despărţim”, scrie Luca Parmitano despre momentele teribile de pe SSI.

„Simt că apa îmi acoperă buretele de la urechi şi mă întreb dacă voi pierde semnalul audio. Trebuie să mă mut într-o poziţie verticală, pentru a desfăşura cablul de siguranţă. Mă dau peste cap. Atunci se întâmplă două lucruri: Soarele apune şi eu nu mai pot vedea nimic din cauza apei. Mai rău, apa îmi acoperă nasul şi mă scutur pentru a o îndepărta. Nu ştiu dacă la următoarea inspiraţie îmi voi umple plămânii cu oxigen sau cu apă. Nu pot să văd decât câţiva centimetri, nici măcar necesari pentru a atinge suporţii de care ne ţinem ca să ne mişcăm pe lângă Staţie”, mai povesteşte astronautul italian pe blogul de pe ESA.

„Încerc să-i conctactez pe Chris şi Shane. E vital să ajung în camera presurizată. Îmi amintesc de cablul de siguranţă. Mă va trage în stânga. E cea mai bună idee pe care o am. Singura chestie la care mă gândesc e să deschid încet valva de la urechea stângă. Dacă pot crea o depresurizare controlată, apa va ieşi un pic afară. Dar să fac o gaură în costumul meu...aceasta ar fi ultima variantă. Găsesc cortina termică. MI se dă voie să încalc protocolul. Ar fi trebuit să intru ultimul. Chris intră după mine. Îl simt, nu îl văd. Închide uşa. Începe represurizarea şi nu mai aud nimic. Apa e peste urechi. Ştiu că dacă apa trece peste limita suportabilă, pot să-mi dau casca jos. Îmi voi pierde conştiinţa, dar ar fi mai bine decât să mă înec. Chris mă strânge de mână. Văd uşa internă deschizându-se. Karen îmi dă casca jos. Primesc un prosop. Mă şterg, dar nu aud nimic”, povesteşte experienţa terifiantă italianul.

Concluzia astronautului este de reţinut: „Spaţiul este dur, neospitalier şi suntem exploratori, nu colonişti. Lucrurile par simple, nu sunt. Să nu uităm asta”.