NASA revine în prim-plan

Recent, NASA a ales primele două firme private care vor construi noile navete americane destinate transportului echipajelor de astronauţi în orbita joasă a Pământului. Cele două firme sunt Boeing (capsula CST-100) şi SpaceX (capsula Dragon v.2).

După 30 de ani de activitate, programul spaţial uman al agenţiei americane NASA care utiliza navete spaţiale a fost închis în 2011.  

Aşa numitele Space Shuttles şi-a făcut din plin datoria, fiind capabile de a transporta maximum şapte astronauţi în orbita joasă a Pământului (câteva sute de km), asta pe lângă încărcătura utilă de 24 de tone, în aceeaşi orbită joasă. 

În total au fost efectuate 135 de lansări ale navetelor spaţiale, având şi două eşecuri la activ. În 1986, naveta Challenger a explodat la 73 secunde de la lansare, ucigând toţi cei şapte astronauţi aflaţi la bord. În 2003, naveta Columbia a fost incinerată la intrarea în atmosferă, ucigându-i, de asemenea, pe toţi cei aflaţi la bord. 

În ciuda acestor două eşecuri însă, rata de reuşită este foarte bună (98.52%). 

Odată atinsă, Luna NASA s-a reorientat spre zborurile în orbita joasă a Pământului, închizând în acest fel programul Apollo şi Saturn şi deschizând programul Space Shuttle. Principalul factor urmărit era economia, aceştia încercând să facă lansările spaţiale să coste mai puţin, fiind mai eficiente datorită faptului că navetele spaţiale, cât şi o parte a rachetei de lansare, erau recuperabile. S-a reuşit asta în mare parte, dar în ultimii 15 ani. tehnologia a devenit mai ieftină în toate domeniile în care era utilizată, inclusiv în industria spaţială, făcând ca recentele lansări de navete, prin perspectiva tehnologiei vechi utilizate, să fie destul de scumpe (o lansare costa între 500 de milioane şi un miliard de dolari). 

Ultima lansare a navetelor spaţiale americane (Atlantis, Aug 2011) 

Succesul iniţial al navetelor spaţiale i-a împins pe ruşi (sovietici la momentul rspectiv) să încerce să construiască şi ei ceva asemănător. În 1988 au reuşit să lanseze pentru prima (şi ultima oară) naveta Buran. Programul Buran a fost cel mai scump din istoria programelor spaţiale sovietice, fiind mai apoi anulat în 1993. De atunci şi până acum, ruşii s-au bazat în exclusivitate pe rachetele Soyuz, împreună cu capsulele aferente, pentru a transporta astronauţi. Tehnologii vechi de peste 50 de ani, dar destul de fiabile (în jur de 98% rata de succes). Ca o paranteză, racheta Soyuz este cea mai folosită rachetă din istoria programelor spaţiale din toată lumea: peste 1600 de lansări (dintr-un total mondial de peste 5000 de lansări de rachete). 

Prima şi ultima lansare a navetei spaţiale ruseşti Buran 
 

Această ieftinire a tehnologiei s-a văzut mai ales în ultimii 10 ani de când industria privată spaţială a luat avânt, datorită companiilor SpaceX, Blue Origin, Orbital Science etc. SpaceX reuşeşte să plaseze constant sateliţi în orbităm la un preţ de sub 100 milioane de dolari, având ambiţii şi mai mari, dorind să creeze o rachetă şi o capsulă de transport complet refolosibile (proiectul Grasshooper). 

Nici gigantul american Boeing, care este foarte experimentat în a produce nu doar avioane, dar şi tehnică spaţială, nu a stat degeaba, ci a început testele la generaţia următoare de capsule pentru transportul astronauţilor. 

Din 2011, de când programul navetelor spaţiale a fost închis, americanii s-au bazat pe navetele ruseşti pentru a-i transporta pe astronauţi pe staţia spaţială internaţională (ISS), plătind câte 70 de milioane de dolari pentru un loc. 

Ruşii au început să facă şi afaceri private în urma acestor lansări, permiţând lansarea de turişti spaţiali, oameni cu dare de mână, care erau dispuşi să plătească între 20 şi 40 milioane de dolari pentru o săptămână sau două pe staţia spaţială internaţională. Până în prezent, şapte turişti au beneficiat de această oportunitate. 

NASA părea mulţumită de aranjament, deşi se auzeau unele voci care erau împotriva dependenţei americane de tehnologie şi servicii ruseşti. 

Dar anul acesta, tensiunile sporite dintre Rusia şi Occident (inclusiv Statele Unite) au făcut că NASA să-şi reconsidere politica outsourcing-ului transportului de astronauţi. Aceştia aveau oricum în program dezvoltarea generaţiei următoare de capsule de transport spaţial, dar aceste capsule sunt gândite în primul rând pentru explorarea dincolo de orbita Pământului, iar în viitorul apropiat, chiar şi pentru transportul către Marte. 

NASA avea nevoie şi de un vehicul pentru transportul astronauţilor în orbita joasă a Pământului, acolo unde se află staţia spaţială internaţională. 

Din fericire, industria privată spaţială americană nu a stat cu mâinile în sân. SpaceX a devenit exponentul acestei industrii private, mai ales prin prisma faptului că a fost prima companie privată care a reuşit să producă o capsulă de transport (de materiale, deocamdată) către staţia spaţială. Orbital Science i-a urmat la scurt timp, iar Boeing a început construcţia unei capsule care să poată transporta oameni. Blue Origin, o altă companie privată, deţinută de fondatorul Amazon.com, a intrat şi ea în cursă. 

Aceste tensiuni dintre Rusia şi Vest au precipitat lucrurile, NASA alegând zilele trecute nu una, ci două companii, care vor primi contracte de trasnport pentru astronauţi, către staţia spaţială internaţională. Toate acestea în cadrul programului Commercial Crew Program, prin această decizie terminâd astfel dependenţa de Rusia. 

Boeing şi SpaceX  

Cele două companii alese de NASA pentru programul Commercial Crew (zboruri în orbita joasă) sunt Boeing şi SpaceX. 

Boeing a fost aleasă şi pentru că are o colaborare cu NASA care s-a întins de-a lungul a zeci de ani, deşi capsula dezvoltată de companie încă nu a primit botezul focului. 

Contractul destinat lui Boeing are o valoare de 4.2 miliarde dolari. 

Boeing, capsula CST-100

SpaceX a fost aleasă pentru că are deja o primă versiune de capsulă care zboară către staţia spaţială internaţională, iar compania lucrează acum la versiunea secundară, cea care va transporta astronauţi (o versiune revoluţionară fiind capabilă de a ateriza prin forţe proprii fără a avea nevoie de paraşute). Valoarea contractului cu NASA va fi de 2.6 miliarde dolari. 

SpaceX, capsula Dragon v.2 

Blue Origin, care era şi ea în cursă - necâştigând, s-a reorientat către un parteneriat cu ULA (United Launch Alliance - joint venture între Lockheed-Martin şi Boeing), în care va dezvolta un motor de rachetă care ar trebui să fie echivalentul motorului utilizat de ULA în prima treaptă a rachetei Atlas 5 (cea mai utilizată rachetă a grupului). Motorul utilizat în prima treaptă este de producţie rusească, numit RD-180 (fiind un motor cu o eficienţă mărită faţă de clasicele motoare de rachetă). Dacă acest motor va fi dezvoltat cu succes, NASA, şi nu numai, nu va mai depinde de Rusia pentru furnizarea de RD-180. 

Blue Origin/ULA, motorul rachetă care îl va înlocui pe cel rusesc, RD-180 

Primele zboruri ale acestor noi capsule spaţiale sunt prevăzute a fi efectuate într-un termen de 2-3 ani, iar cel al noului motor de la Blue Origin-ULA în 2019. NASA însăşi va începe testele la capsula de producţie proprie, cea care va transporta astronauţii mai departe în spaţiu şi chiar către Marte, la începutul anului viitor. Racheta de transport aferentă acestei capsule, numită SLS, şi care va fi cea mai puternică rachetă construită până acum din lume, va avea lansarea iniţială în 2017. 

Practic, în 2020, dependenţa americană de serviciile ruseşti ar trebui să ajungă la zero. Iar ruşii vor pierde o sumă destul de mare de bani, de la americani (nu sunt multe ţări în lume care-şi permit să plaseze astronauţi în spaţiu).  

De asemenea, ruşii probabil vor trebui să treacă la modernizarea tehnologiei lor de transport (veche de 50 de ani), dacă vor să ţină pasul cu tehnologia americană în secolul 21.