Misteriosul clan de războinici care apăra nordul Moldovei de năvălitori acum 600 de ani. Au dispărut fără urmă, iar originea lor este învăluită în legendă
0
În nordul Moldovei, legendele, dar şi mărturiile istorice au consemnat prezenţa unei vechi familii boiereşti, mai degrabă un clan războinic cu rădăcini vechi care apăra de sute de ani dintr-un fort drumul comercial care ducea către Hotin.
Pe drumul comercial ce ducea de la Dorohoi la Hotin, pe partea dreaptă, străjuia acum 500 de ani un deal înalt de peste 385 de metri. Pe acest drum de multe ori podgheazurile poloneze, cetele de bandiţi, dar mai ales cetele tătărăşti se aventurau către târgurile Moldovei sau către sate imediat după ziua recoltei, pentru pradă.
Legendele satelor Ibăneşti, Măgura, dar şi către cătunele Dorohoiului, strânse cu grijă de soţii Guţic, doi intelectuali din zonă, spun însă că era un clan războinic sau o familie de boieri ai locului care păzeau cu străşnicie acest drum comercial şi apărau oamenii.
Numele lor nu este încă cunoscut cu precizie, dar există mai multe ipoteze. Legendele locului spun că se numea familia Iubăneasa sau ceata jupanului Liuban, care a dat şi numele comunei Ibăneşti de astăzi, şi apărau de sute de ani regiunea dintr-un fort de pe dealul Măgura. Originea lor este la fel de misterioasă ca şi modul în care au părăsit definitiv istoria.
Liuban, coşmarul tătarilor şi tâlharilor din nord
Despre această misterioasă familie, care a dat numele şi stema unei comune din România secolului al XXI lea, ştiu câte ceva istoricii locali sau oamenii care cunosc bine legendele din zona Dorohoiului. Unul dintre aceştia este profesorul şi inginerul Octavian Vitcu, autor şi a unei scurte istorii a zonei. Acesta spune că familia se numea cel mai probabil Iubăneasa sau neamul lui Liuban. ”Se poate să se fi numit Liuban la origine. De fapt boierul a cărui soţie a dat numele râului şi după care s-a dat şi numele satului posibil să se fi numit Liuban Stravici.
Totodată circulă şi varianta Iubăneasa. A existat un Liuban într-un uric din 1519 care avea moşii în părţile Dorohoiului şi probabil şi aici”, spune Vitcu. Totodată, profesorul spune că ar exista şi documente din timpul lui Ştefan cel Mare care atestă aceste nume Liuban, Liubăneasa sau Iubăneasa. Cert este că această familie, mai mult un clan războinic după cum spun localnicii care controlau aceste regiuni nordice, băgaseră demult spaima în tătari dar şi în tâlharii care bântuiau drumul comercial al Hotinului.
Profesorul Octavian Vitcu FOTO Cosmin Zamfirache
”Acest neam de luptători a apărat secole la rând atât drumul comercial, cât şi ţinuturile Dorohoiului în special de tătari. Erau spaima tătarilor. Totodată, în timpul conflictelor cu polonii pe care mulţi voievozi le-au avut, atacau detaşamentele care parcurgeau acest drum. Erau cunoscuţi ca o forţă”, adaugă profesorul. Legendele locului care abundă în ceea ce priveşte faima familiei războinicilor lui Liuban arată că inclusiv în timpul invaziei tătare din 1241 oamenii din această familie au prins o coloană de tătari şi au măcelărit-o în pădurile din zonă.
De altfel, aceşti luptători erau organizaţi în trupe de cavalerie uşoară, rapidă şi ucigătoare. Mai mult, deprinseseră acest meşteşug tocmai pentru a contracara atacurile rapide ale tătarilor. Se spune chiar că au ajuns maeştri al mânuirii arcului din goana calului, asemeni adversarilor lor. După ce-i prindeau pe tătari, îi jefuiau şi de cele mai multe ori îi lua robi. Acest fapt este prezentat şi într-o legendă prin care văduva Maria Iubăneasa din această familie temută oferea drept dar lui Ştefan cel Mare 18 robi tătari, capturaţi de nepotul său. ”Tătarii care au avut de-a face cu neamul acesta evitau zona”, adaugă zâmbind profesorul Vitcu.
Vechiul neam de jupani şi fortăreaţa de pe deal
Vechimea acestui neam, spun istoricii locali, se pierde în negurile vremurilor. ”Au locuit dintotdeauna pe pământurile acestea, pe care le-au şi stăpânit. Voievozii i-au găsit aici încă de la întemeierea Moldovei. Erau jupâni şi cnezi cu o casă-fortificată pe cel mai înalt deal din zona Botoşaniului, Măgura”, spune Vitcu. De altfel, şi istoricul Petronel Zahariuc, în lucrarea „Note răzleţe din istoria a două sate din ţinutul Dorohoiului-Ibăneşti, Măgura”, aminteşte de prezenţa unui boier Iuban atestat încă din timpul domniei lui Alexandru cel Bun ca stăpân al locurilor.
Promotoriul pe care s-ar fi aflat fortul familiei Iubăneasa FOTO Cosmin Zamfirache
Prezenţa acestui clan este atestată şi de un promotoriu, numit ”La Sălişte”, unde ar fi avut fortificaţia în care locuiau. Era cel mai probabil cu fundaţii din piatră, care se găseşte din abundenţă în zonă, şi întărită cu palisade şi turnuri din lemn. De aici jupânii Iuban sau Liuban lansau atacurile ucigătoare asupra tătarilor. De altfel legendele spun că au participat la toate bătăliile date de Ştefan cel Mare, doi dintre membrii familiei pierzându-şi viaţa în luptele cu polonii, cel mai probabil din Codrii Cosminului. Se spune că aceşti stăpâni ai locului puteau ridica şi pâlcuri de călăreţi, dar şi infanterişti înarmaţi cu o armă temută în zonă, ghioaga ghintuită.
Paznicii lui Ştefan Vodă din vârful Măgurii
Legendele locului arată că acest vechi clan războinic a avut legături strânse cu voievodul Ştefan cel Mare. Una dintre cele mai cunoscute legende arată că Maria Iubăneasa văduva unuia din neamul Liuban care s-a prăpădit în luptele din Codrii Cosminului, cere cu lacrimi în ochi ca nepotul său Vasile Iubăneasa să fie lăsat la vatră şi pus să păzească ca strămoşii săi drumul comercial al Hotinului şi ţinuturile de nord, din fortul înaintaşilor săi.
Legenda arată că tânărul Vasile slujea de la 18 ani în oastea voievodului şi era extrem de apreciat, fiind un curtean de încredere. Rugămintea bunicii, rămasă şi fără soţ şi fără unicul fiu, tatăl lui Vasile Iubăneasa, vine când tânărul avea 22 de ani şi era singura mângâiere a bătrânei văduve şi implicit nu dorea să-l piardă în războaie.
De pe dealul Măgura era controlată o zonă întinsă FOTO Cosmin Zamfirache
”Legenda spune că Vasile Iubăneasa este numit un fel de grănicer de Ştefan Vodă şi ridică şi un observator. Ridica focuri mari în cazul unei invazii şi ataca cetele tătărăşti. A primit şi 18 oşteni de la Ştefan drept semn de preţuire”, spune Octavian Vitcu. Aceştia, arată un document, erau panţiri hărmăneşti, adică lefegii saşi din zona Braşovului. Drept mulţumire pentru întoarcerea nepotului, Maria Iubăneasa ridică în zonă şi o mănăstire.
Neam de războinici dispărut fără urmă
Neamul Iubăneasa avea dreptul la a-şi face parte din prăzi şi legendele arată că tătarii veniţi să se îmbogăţească din pradă plecau desculţi dacă erau prinşi de călăreţii neamului Iubăneasa. În consecinţă, această familie a strâns averi importante. Nici nu este de mirare, odată ce Maria Iubăneasa dota noua mănăstire cu clopote de aur. Familia nu ducea lipsă nici de robi tătari. La un moment dat însă, după domnia lui Ştefan cel Mare, această familie dispare de pe scena istoriei. Satul este atestat mult mai târziu pe 27 noiembrie 1607.
Voievodul Constantin Movilă dădea printr-un document satul Ibăneşti lui Isac Balica, hatman şi mare vistier. Niciun cuvânt însă despre vechiul neam Iubăneasa, care stăpâneau de secole zona. Mai târziu, alt voievod, Ştefan Tomşa, dăruieşte în 1615 satul Ibăneşti mănăstirii Solca. La fel, niciun cuvânt despre neamul Iubăneasa şi fortul lor de pe deal.
Vechii războinici dispăruseră de pe scena istoriei. O altă dovadă că acest neam de luptători nu mai exista în secolul al XVII-lea, este şi faptul că mănăstirea Mariei Iubăneasa este rasă de pe faţa pământului de un grup de tătari, porniţi la jaf. Ceea ce în vremurile de aur ale acestui neam, aşa cum precizează şi istoricii locului, erau practic imposibil. Cum au dispărut nimeni nu ştie. Poate au rămas fără urmaşi sau au pierit în războaie. În urma lor, rămâne blazonul familiei, o sabie frântă pe dealul Măgurii şi urmele vechiului fort.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
