Minte sănătoasă

articolul anterior articolul urmator

Viaţa unui tânăr cu sindromul Asperger: „Pentru mine e un mister ce înseamnă normalitatea”

0
14 Feb 2021 11:00:01
Autor: SmartLiving.ro

În copilărie, la vârsta când ceilalţi copii erau interesaţi de maşinuţe, Alex era pasionat de astronomie. Întotdeauna mai matur decât ceilalţi şi cu o capacitate de învăţare neobişnuită pentru un copil, nu i-a fost uşor să-şi găsească prieteni pe măsură.

Tot la o vârstă prematură, a învăţat ce înseamnă depresia, tulburarea obsesiv-compulsivă şi anxietatea. În urmă cu un an şi ceva, a aflat că are sindromul Asperger, o tulburare din spectrul autist. Acum, Alexandru are 17 ani şi începe să se cunoască. Până de curând, i se părea că e doar inadaptat. Acum, începe să îşi explice viaţa ca persoană neurodiversă într-o societate creată de şi pentru neurotipici. Ca să-mi dau seama mai bine cum funcţionează Alex, am stat de vorbă şi cu mama lui. Ulterior, am vrut să aflu ce e sindromul Asperger şi care e diferenţa dintre el şi autism de la un specialist în psihiatrie pediatrică, aşa că am vorbit şi cu medicul Florina Rad.

Alexandru e elev în clasa a 11-a la un liceu din Bucureşti şi are sindromul Asperger. Prima dată când am auzit de sindromul Asperger a fost când am văzut piesa de teatru O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii, la Teatrul Naţional din Bucureşti. În piesă, personajul principal e un tânăr fascinant de 15 ani, care se consideră un „matematician cu oareşce dificultăţi comportamentale” şi care nu suportă minciuna şi nedreptatea. Iar Alexandru, aveam să aflu în urma unei discuţii de câteva ore, seamănă întrucâtva cu personajul din piesa de teatru.

Înainte să ne întâlnim, comunic cu Alex în scris, pe mesageria de la Facebook. Scrie corect, în fraze scurte, pune punct după fiecare frază. Stabilim să ne întâlnim într-o seară, după cursurile lui de la liceu. Nu ştiu la ce să mă aştept, pentru că sindromul Asperger poate fi mai accentuat sau aproape insesizabil de la o persoană la alta.

Considerat drept una dintre tulburările mai uşoare din spectrul autismului, sindromul Asperger are o arie mai largă de răspândire. Persoanele cu sindrom Asperger au, în mod obişnuit, o inteligenţă peste medie, dar pot avea mari dificultăţi în ceea ce priveşte interacţiunile sociale, iar acest lucru poate duce la depresie, anxietate şi confuzie.

Mă întâlnesc cu Alex în centrul Bucureştiului. E întuneric, frig şi plouă. Am găsit un loc în care putem să stăm în interior, dar nu e dintre cele mai prietenoase. Sper ca asta să nu ne afecteze discuţia. Spargem gheaţa cu o mică discuţie despre pandemie, despre şcoala online, despre purtatul măştilor. Nimic din toate astea nu-i fac bine. Mai ales măştile. Îl oboseşte să vadă peste tot măşti, să nu le vadă oamenilor feţele.

„De când cu măştile, e o răceală. Pentru că, dacă văd chipurile oamenilor, mă ajută să văd dacă îi plictisesc, dacă îi enervez. Masca mă oboseşte foarte tare, din cauza simţurilor. Şi la şcoală, când mergeam fizic, la un moment dat nu mai puteam să mă concentrez”, spune Alex.

Decidem să ne scoatem măştile şi să vorbim ca oamenii obişnuiţi. Alex are părul un pic mai lung, prins într-o coadă, ochii brun închis şi privirea pătrunzătoare. Unele persoane cu tulburări din spectrul autist evită contactul vizual. Nu e şi cazul lui. Pentru el, contactul vizual nu pare să fie o provocare mai mare decât pentru oricine altcineva. Alex nu pare ciudat.

Primele semne, din copilărie: „Nu aveam chiar pasiunile cele mai comune”

Sindromul Asperger îşi face simţită prezenţa din copilărie, când se pot observa o capacitate de concentrare mai mare decât a altor copii de aceeaşi vârstă, un interes crescut pentru anumite domenii care, de regulă, sunt interesante pentru persoane mai mature, capacitatea de a lucra independent a copilului, fără a să lăsa influenţat de alţii, şi un mod de gândire original. 

„Cred că de la grădiniţă mi-am dat seama că am nişte pasiuni care nu erau neapărat pentru vârsta mea. Pe la patru-cinci ani eram pasionat de dinozauri, dar la modul extrem, citeam tot despre ei. Când aveam şase-şapte ani, eram pasionat de astronomie. Deci nu cum erau cei din jur, interesaţi de maşinuţe. Mie îmi plăcea să văd documentare. Ok, poate documentare mai pentru vârsta mea, dar nu aveam chiar pasiunile cele mai comune”.

Alexandru

Ca să-mi dau seama mai bine cum funcţionează Alex, am stat de vorbă şi cu mama lui. Are 44 de ani, şi, de patru ani, e şi mama unei fetiţe. De-abia acum, spune ea, având un alt copil mic, a realizat că Alex era diferit în copilărie. Atunci nu-şi dădea seama că maturitatea fiului ei, că interesul lui dus la extrem pentru unele domenii şi capacitatea lui uriaşă de învăţare erau ceva neobişnuit pentru un copil de patru, cinci, şase ani.

„Mie nu mi se părea nimic deosebit la el. Acum, când am micuţa, îmi dau seama că el era diferit. Eu consideram că aşa e normal să fie un copil, cum era el atunci. Dar el era diferit, în ce sens? Am avut cel mai cuminte copil. Gândea ca un copil mult mai mare, era matur de la cinci-şase ani, dacă poţi să-ţi imaginezi aşa ceva. Înţelegea lucrurile diferit”, spune mama lui Alex.

A învăţat să citească singur, înainte să meargă la şcoală, şi era interesat de tot felul de lucruri pentru oameni mari. Alex nu era atât de exuberant ca alţi copii de vârsta lui şi nici la fel de sociabil, dar mama lui nu şi-a imaginat, la acea vreme, că asta ar putea fi o problemă.

„Pe el, glumele, şicanările infantile, copilăreşti, niciodată nu l-au caracterizat, nu l-au atras. Din contră, parcă îl necăjeau, îl oboseau. Prosteala aia de copil niciodată nu a avut-o, nu am văzut-o niciodată la el, ceea ce nu era normal”.

mama lui Alexandru

În plus, Alexandru avea o capacitate de concentrare mai îndelungată decât au copiii în mod normal şi mai avea şi o curiozitate ieşită din comun. „Parcă era un burete când îi vorbeam despre ceva. Şi, atunci, când îi vedeam dorinţa de afla mai mult, parcă eram obligată să-i citesc şi să-i spun lucruri corecte”, spune mama lui.

În copilărie, Alex avea pasiuni neobişnuite pentru un copil de vârsta lui. FOTO: Shutterstock

„Îmi aduc aminte că, la un moment dat, vorbeam despre Univers. Era mic, cred că pe la cinci ani, şi vorbeam despre Univers, despre Big Bang, nu-mi aduc aminte exact de unde a plecat discuţia. Cert e că el mă tot întreba, eu îi răspundeam - în neştiinţa mea nu ştiam că pot să-i fac rău, copiii neavând margini  - atunci am văzut că îl îngrozea cuvântul şi ideea de infinit, pe care a înţeles-o foarte bine la vârsta aia. L-a îngrozit extraordinar de tare infinitul, pentru că nu înţelegea de ce nu se termină, de ce nu are limită. Atunci mi-am dat seama că nu fac bine, pentru că ulterior, când erau emisiuni la televizor despre Big Bang şi Univers, îl înspăimântau efectiv, schimba canalul”, îşi aminteşte mama lui Alex.

„Nu găseam persoane cu care să mă simt bine interacţionând”

Prin clasa întâi, Alexandru a descoperit nu doar că-i place matematica – asta i se poate întâmpla oricărui copil – ci şi că are nişte abilităţi speciale legate de gândirea matematică. Şi aşa a ţinut-o până în şcoala generală. „Eram pasionat şi îmi plăcea să lucrez. Dar, spre deosebire de cei din jurul meu, eu stăteam mult şi învăţam. Sau, când îmi luam o pauză, stăteam şi mă jucam pe calculator. Nu găseam persoane cu care să mă simt bine interacţionând. Ăsta cred că a fost motivul pentru care eram aşa închis şi doar învăţam. Pe urmă am avut o pasiune pentru anime-uri, pe care o am şi acum, tot pentru că aveau un meaning (n.r. - înţeles) mult mai deep (n.r. - profund) decât tot ce vedeam în jur”, spune el.

Pasiunile şi interesele diferite dintre el şi ceilalţi copii de vârsta lui au reprezentat mereu o barieră. Alexandru nu găsea copii cu care să se poată conecta, aşa că, până în clasa a noua, a fost destul de solitar.

„Mereu am avut pasiuni cu un pas înaintea celorlalţi. Fiind mereu aşa şi având note mari, normal că am fost şi ţinta bullying-ului. Până undeva printr-a noua, cred că singurul mod prin care am putut să mă apropii de unul şi altul a fost să le dau colegilor să mai copieze temele după mine”.

Alexandru

Chiar dacă Alex avea o capacitate extraordinară de a înţelege în detaliu lucrurile care îl interesau, avea – pe de altă parte – şi dificultăţi în a înţelege, uneori, lucrurile cele mai simple.

„Cum îmi spunea o profesoară de matematică pe care a avut-o în generală, un om cu multe realizări. Nu o să uit niciodată, mi-a spus în felul următor: N-am prea avut în cariera mea de dascăl un astfel de copil, cu o gândire ca a lui. A spus că e atât de ciudat cum înţelege el lucrurile, în aşa fel încât pe cele simple trebuie să i le explice, pe când pe cele complicate nu prea e nevoie”, povesteşte mama lui Alex.

Prima dată la psihiatru, primul diagnostic

În clasa a şasea, la 12 ani, Alex a fost pentru prima dată la psihiatru. „Avea nişte gânduri intruzive (n.r. – gânduri persistente care pătrund în constiinţa persoanei, fiind, în general, o sursă de angoasă). Mi-a spus că nu se simte bine, că-i vin mereu nişte gânduri în cap, nu voia să-mi spună despre ce, nici nu e atât de important, problema e că îl frământau foarte tare. Atunci am mers, printr-o cunoştinţă – că ţi-e greu să te duci de prima dată la un medic psihiatru fără să ştii unde – la un medic de la Obregia. Dar nu a suportat ce era la Obregia, aşa că am fost apoi în particular la un alt psihiatru”, îşi aminteşte mama lui Alex.

Continuarea articolului, aici

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările